miercuri, 3 octombrie 2012

Vintilă Horia, între iniţierea exilului şi acea minoritate, foarte puternică... de Clara Mărgineanu, Jurnalul Naţional


Intelectual redutabil, poet, romancier, filozof, eseist, traducător, pedagog, Vintilă Horia (1915-1992) a plătit scump acuzaţia de a fi fost simpatizant legionar, în anii 1937-1938, alăturându-se întrucâtva destinului literar, scurtcircuitat de frenezii politice, al unor Eliade, Cioran, Noica. A fost considerat la un moment dat admiratorul lui Hitler, acest lucru devenind o fatalitate pentru recunoaşterea valorii sale literare de mai târziu, deşi, Vintilă Horia s-a dezis în scris de ideologia legionară. În 1940, scriitorul Vintilă Horia era ataşat de presă la Roma, iar în 1942, la Viena. În 1944, când România a întors armele împotriva germanilor nazişti, aceştia l-au luat prizonier. A fost eliberat din lagăr, un an mai târziu, de către englezi. În România, regimul comunist îl condamnase la muncă silnică pe viaţă, astfel că, Vintilă Horia a ales să se refugieze în Spania, apoi în Argentina, Franţa, şi Italia. Şi-a desfăşurat constant activitatea literară, publicistică, pedagogică, a scris în franceză şi spaniolă, a fost un profesor universitar respectat, a reuşit să se impună şi să devină un nume cunoscut. Din 1964, până la sfârşitul vieţii a locuit în Spania, la Madrid, unde este şi înmormântat.

Singurul Premiu Goncourt acordat şi nedecernat

În 1960, romanul său scris în franceză, "Dieu est ne en exil” a avut parte de o receptare critică enutuziastă, în Occident. Când i s-a atribuit prestigiosul premiu "Goncourt” pentru acest roman, securitatea română i-a fabricat lui Vintilă Horia un dosar fals, calomnios, proiectând asupra scriitorului imaginea unui legionar înfricoşător, fascist şi antisemit. Deşi această uneltire diabolică a declanşat o campanie împotriva celui ce urma să primească premiul, dezinformarea practicată cu program de securitate nu a reuşit să blocheze în timp succesul romanului Dumnezeu s-a născut în exil”.

Dimpotrivă, după cum se ştie, volumul a fost tradus în 14 limbi şi s-a bucurat de aprecieri superlative internaţionale, întrucât valoarea sa evidentă era mult deasupra rătăcirilor ideologice din tinereţea autorului. "Carte mişcătoare şi frumoasă, scrisă în limba franceză cu o rară perfecţiune. (...)Niciodată un premiu Goncourt n-a fost acordat cu mai multă dreptate” scria "Les Nouvelles Litteraires”. Numai că din cauza scandalului violent care a aşezat amănunte din viaţa autorului deasupra valorii romanului şi a bulversat opinia publică, a rămas singurul premiu Goncourt acordat, dar nedecernat.

"Eu sunt poetul, el nu e decât împăratul!”

"Dumnezeu s-a născut în exil” închide între coperte condiţia exilatului de oricând şi de oriunde. Romanul este imaginat ca un jurnal al poetului latin Ovidiu, exilat pe malul Mării Negre de câtre împăratul Octavian Augustus. "Eu sunt poetul, el nu e decât împăratul!” . Această constatare alături de poemele din "Ars Amandi”, considerate uşuratice, şi preferinţa pentru filozofia pitagoreică ce submina autoritatea zeilor, l-au trimis pe Ovidiu, în exil, acolo unde avea să scrie: "Mi-e teamă şi mi-e frig iar zeii nu există!”.

Vintilă Horia reconstituie o epocă, valorificând însă, prin talent şi experienţe proprii, dimensiunea iniţiatică a exilului. Ovidiu, poetul care trăise din plin gloria, recunoaşterea, deliciile şi adâncimile marilor iubiri se trezeşte într-un spaţiu al sălbăticiei, frigului cumplit, barbariei şi al singurătăţii insuportabile. În acelaşi timp, este torturat de amintirea splendorilor şi plăcerilor îmbătătoare ale vieţii sale de la Roma, retrăieşte dureros iubirea sa pentru Corina, căreia îi mângâie imaginar trăsăturile şi trupul. Această penitenţă, însă, îl conduce către nebănuite teritorii spirituale interioare, către sinele profund, acolo unde există singura putere. Sensibilitatea sa de poet îl ajută să capteze nebănuite sensuri şi mistere ale lumii de la ţărmul Mării Negre, amprentată de spiritualitatea geto-dacilor. Este cumva pregătit, iniţiat pentru a primi mesajul creştin şi, implicit, revelaţia existenţei unui Dumnezeu unic. Într-un spaţiu al suferinţei, ameninţat de invaziile barbarilor, capturat de viscol, cu geamătul mării răscolindu-i fiinţa, Ovidiu se învinge pe sine, nemurindu-se, scriind "Tristele” şi "Ponticele”.

O minoritate foarte puternică din punct de vedere spiritual

Vintilă Horia, în romanul "Dumnezeu s-a născut în exil” a transpuns drama exilatului într-un poem epic de primă mărime. Autorul şi-a iubit ţara întotdeauna, a fost conectat prin fire nevăzute cu evenimentele din România pe care le-a trăit cu luciditate, de la distanţă. Da, şi-a iubit ţara care l-a renegat, atunci, pe singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt. A iubit patria care, prin reprezentanţi nefericiţi, l-a compromis în loc să-l aplaude, l-a calomniat, în loc să-l omagieze, l-a forţat să aleagă exilul, în loc să se bucure pentru prestigiul său, făcându-l fericit.

Scriitoarea şi realizatoarea TV, Marilena Rotaru este autoarea unei lucrări documentare intitulată: "Întoarcerea lui Vintilă Horia”. În această carte este publicată o scrisoare a lui Vintilă Horia către Camilian Demetrescu, datată 1990. Referindu-se la democraţia postdecembristă, scrie: "...masa majoritară care constituie un fel de etnie care vorbeşte prost româneşte, nu are alte veleităţi decât să mănânce mai bine şi să se integreze în consumism, luând astfel apărarea guvernului actual.”

Însă Vintilă Horia avea mare încredere într-o minoritate pe care o ştia, o cunoştea, o simţea. Români care l-au vizitat, i-au scris, pe care i-a întâlnit, i-a ascultat şi despre care scrie în continuarea scrisorii: "Gândesc exact ca noi, vorbesc o românească fără cusur, ştiu tot şi sunt dispuşi să moară pentru România, adică pentru ceva care nu mai e un ideal decât pentru această minoritate, foarte puternică, în fond, din punct de vedere spiritual.”

Notă: În încercarea de recuparare a memoriei şi operei lui Vintilă Horia, Editura Art a publicat volumele: "O femeie pentru Apocalips”, traducere Mihaela Păsat(2007) şi "Dumnezeu s-a născut în exil”, traducere: Ioana Cantuniari, având ataşat Dosarul Premiului Goncourt, alcătuit de Marilena Rotaru (2oo8).
____________________________________________

"Era ceva unic în istoria premiului. Prima dată când premiul era acordat unui străin. S-a organizat un cocteil gigantic la Fayard. Erau mari ziarişti din toată lumea. La un moment dat apare cineva care îmi spune: "Vin din partea Ambasadei Române la Paris, domnul ambasador vă roagă să mă însoţiţi la ambasadă ca să vă fotografiaţi cu tot personalul.” I-am spus pe un ton foarte aspru că nu merg. În acel moment am avut viziunea prietenilor mei din închisori care ar fi rămas înmărmuriţi de gestul meu. Am avut un ajutor din ţară care m-a împiedicat să fac un gest de laşitate, nu ştiu, parcă sufletul ţării m-a oprit să merg acolo. A doua zi, L’Humanité îmi dedica un număr întreg în care eram fascist, nazist, legionar, antisemit. Asta a fost cea mai mare ticăloşie a comuniştilor. Acuzaţia de antisemit a ridicat toată presa împotriva mea.”
Fragment din "Întoarcerea lui Vintilă Horia” de Marilena Rotaru. (Interviul din 5 martie 1990)

______________________________________________

Vintilă Horia - Rugăciune pentru rănile ţării 

Nu da Doamne, nici unui duşman
Suferinţa noastră dintr-un an
Şi ne iartă, nouă dacă plânge
Inima din noi. de-atâta sânge

Pâinea noastră coaptă-n bunătate,
Dă-ne-o nouă, ca şi până acum,
Fă-ne, Doamne, prin durere, drum,
Ca unei corăbii, pe-n noptate

Lasă-ncet, din cerul Tău să cadă
Pacea peste noi, ca o zăpadă
Şi pe-o rază de luceafăr mare
Dă-ne semn de milă şi-ndurare.

Dintr-un cap în celălalt al zării,
Abătut cândva, la o răscruce,
Umilit ca Fiul Tău pe cruce,
Zace-n lacrimi trupul rupt al ţării.

Pică-i Doamne, din uleiul sfânt,
Peste răni cioplite în pământ
Şi înalţă din puterea gliei,
Chipul cel rotund al României.

Vintilă Horia - Închinare

Prin tîrguri, Doamne, sufletul mi-alunec
Şi printre oameni, în zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt şi răguşit: un flaut
Cu sufletul răpus de prea mult cântec.

Te-aştept, în dimineţi întunecate,
Prin zgomotul răscrucilor umblate
Şi-am oboist, de când Te caut, Doamne,
Prin zvon de ierni şi prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur şi prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntâlnit, pe nici o cale.
Dă-mi semn, să-nchin Minunăţiei Tale,
Condeiul greu, poemele şi visul.

Fă-mi glasul drept şi coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n mâini de aurore
Şi lasă-mă pe albul unei pagini
Să mă culeg, sfios dintre paragini.

Arhivă Marilena Rotaru
Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu