sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Trei ani fără ... Gheorghe Dinică - Revista Esquire ( Adina Brânciulescu, martie 2008 )

Gheorghe Dinică
Actor, 74, Bucureşti


Nu am pretenţia să fiu regizor sau director de teatru. Eu sunt actor.

Figura cu teatrul m-a cucerit. De la început am avut o atracţie numai spre asta, în rest, nimic!

Cu primele spectacole, pentru că nu le uiţi niciodată, e ca-n dragoste: e ca prima iubire care te loveşte-n cap, mai ales dacă iese şi bine.

M-am născut în 1933, în ziua de Crăciun, dar nu era nimeni la Primărie, toţi erau în chefuri, şi m-au declarat în acte pe 1 ianuarie 1934.

Prin ’50
au apărut cinematografele non-stop: dacă n-aveai treabă, intrai dimineaţa şi plecai când te scoteau ăia cu mătura, la sfârşit. În pauzele dintre filme erau fragmente de revistă. Primele mele contacte n-au fost cu artiştii din centru, ci cu artiştii din pauzele de cinema.

Nebunia a intrat în mine de când cu filmele şi trupele de artişti, dar când am început să şi joc, mai ales la prima urcare, şi când am primit aplauze, am simţit că mă duc în Cosmos. Am simţit că plutesc.

M-am vândut, cu tot cu viaţa mea, acestei meserii. Mi-a plăcut, m-a cucerit, şi de-atunci, slavă Domnului, merge bine.

Ce rost are să adaptezi, lasă-l pe Molière acolo unde e, tu scrie aicea în România, dar nu transforma personajul Molière în Vasilescu sau, ştiu eu, Gheorghiţă!

Nu poţi să spui unui actor bătrân că, dom’le, ţi-ai trăit timpul. Ăia, în Occident, joacă până închid ochii şi nu le spune nimenea nimica. Mă uit la Beligan care are 89 de ani... Actoria nu se opreşte când vrei tu, o faci până când nu mai poţi, meseria asta e intrată în fiinţa ta. Am avut colegi bătrâni care nu mai puteau să meargă bine şi-i aduceau unii până la teatru, dar tot veneau şi îşi făceau rolul, dintr-un fel de nu se poate altfel.

Noi am intrat în Uniunea Europeană că ce, suntem ai dracului de deştepţi? Nu! Aşa mi s-a spus şi mie de către oameni mai deştepţi… Dar noi să fim sănătoşi şi să nu ne încurce nimeni în ceea ce avem mai valoros.

Am văzut un film românesc numai cu înjurături. Eram la Câmpulung Muscel, la ţară. Un vecin, un ţăran, îşi plimba vaca prin faţă, iar eu am pus televizorul pe terasă şi l-am dat tare. Iar ăla care-şi păştea vaca a rămas trăznit. „Bă, nea Dinică, cine-i la matale de înjură într-una de vreo oră? Dom’le, cum îi primeşti în casă pe ăştia?”

Nu mai ştiu ce vrea publicul. Publicul vrea afaceri… După ’89, au vrut toţi să fie negustori. Îşi lasă meseriile şi se duc la câştiguri pe care înainte nu aveau ocazia să le facă.

Mai durează până să devenim noi afaceriştii Europei! Mă mai uit şi eu, că e o luptă de afaceri puţin gangsterească.

Meseria noastră nu-i o glumiţă, noi nu ne distrăm acolo. E un lucru de valoare, e treabă serioasă.

Oamenii nu ştiu ce concentrări, ce preocupări sunt, ce consum de energie, ce gânduri... că te scoli noaptea şi vezi că nu ai cum să rezolvi lucrurile decât prin forţa ta. Dar şi când iese bine, ai impresia că ai aripi care te duc în sus, mai ales când vezi că sala te ovaţionează. Îţi mai dă speranţe.

Vin ăştia de sus la premiere de ochii lumii, ca să arate că iubesc arta, şi se aşază pe lângă unul dintre noi. Sănătatea e mare lucru, mai ales în actorie. Nu poţi să te duci acolo oricum, obosit sau fără chef sau cu dureri,
mecanismul trebuie să funcţioneze perfect când s-a ridicat cortina sau intri la interpretarea unei scene.

Eu, deocamdată, sunt în funcţiune.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu