luni, 31 decembrie 2012

Nobilul nebun, pe baricadele noului an

Unui an care a trecut cu bine, unui an pe care îl vreau mai bun.
Muzelor pierdute, prietenilor câştigaţi.
Victoriilor şi înfrângerilor.
Mie


 De ce să mă-nchin lumii viclene ?...

Am tras un paravan între mine şi lumea mizerabilă a timpului pe care îl trăiesc. O splendidă izolare, dincolo de orice capacitate de înţelegere. Aici e loc doar de simţire. Vreau să conserv o lume naturală, vie. Sper doar ca împrejurările să nu mă împingă să înlocuiesc paravanul cu un zid.
Sunt îngrozit de ruina care a ajuns neamul omenesc. Cei care se ridică din dărmături, care caută lumina, sunt traşi înapoi cu sălbăticie. Eu ? Eu am reuşit să scap, să fug din oceanul de moloz, din simfonia de strigăte, din ruina asta care este lumea prezentului.
Nu ştiu când mi-am înălţat un palat. O lume nouă. 
Am învăluit domeniul coroanei mele cu izolare. O ceaţă groasă, dincolo de care nu mulţi pot vedea.
Aşezându-mi cărţile în bibliotecă, mi-am dat seamă că aşa este şi lumea mea. Într-o armonie sublimă. Totuşi, într-o creştere continuă, într-o permantentă acaparare de stări şi sentimente noi.
Asta numesc eu unicitate.
Dar fiecare este unic în felul său. Fals. Unici sunt doar aceia care au părăsit dărmăturile pentru a construi noul. Foarte puţini. Sub ochiul prezentului, şi mai puţini. Răutatea celor ce se complac prostiei îi numeşte rataţi.
Într-o astfel de lume, eşti cuprins inevitabil de indiferenţă. Unii beau direct din ea. Alţii încearcă să zdrobească, să lupte. Tot la indiferenţă ajung. Mare păcat.
Deloc ciudat, mi-aş dori un astfel de castel şi ca edificiu palpabil. În apropierea unui oraş, unde să nu merg decât pentru femei şi teatru. 
În ultima perioadă m-am confruntat cu imagini din ce în ce mai contradictorii. Lumini şi umbre.
Destinul meu sentimental se joacă între doi prinţi : ( Jean-/)Andrei Morudzi (/ Munteanu ) şi Fabrizio Falconeri [ din Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, adaptat cinematografic de Luchino Visconti ]. Suferinţa şi singurătatea contra strălucirii şi împlinirii ( aparente ? ).
Rămâne de văzut.
Înclin, însă, spre Andrei Morudzi, o creaţie de geniu a lui Sergiu Nicolaescu ( cel care merită cea mai multă sănătate în aceste momente ).
Romanul Prinţul are nişte bucăţi remarcabile. Produsul finit este chiar admirabil şi a reuşit să lase nişte urme. Filmul îi este poate superior, deoarece propune o altă viziune. Morudzi este totuşi uman, în spatele măştii izolării, un sentimental care se sinucide din demnitate, faţă de Munteanu, din vanitate - ultimul său gest de mare egoism [ Împrumut aici ideea lui Manolescu în ceea ce priveşte sinuciderile lui Ladima şi Vasilescu din minunatul Pat al lui Procust.]. De altfel, tot parcursul lor duce la această concluzie. Sergiu Nicolaescu riscă şi câştigă, pentru că noul personaj e nuanţat şi cu desăvârşire credibil. Are o vrajă teribilă ( ce nu-i lipseşte nici personajului lui Branişte ), hipnotică. Ce înseamnă adevărata artă ? Asta !

*

Din jilţul meu de crai, păzit de cărţi şi foi vibrante, privesc în gol. Aleg nişte amintiri. Ele, oricum, se păstrează în jurnalul cu coperte roşii, care s-a născut târziu, în primăvara acestui an. Amintiri detestabile, amintiri plăcute. A mai trecut un an. Nu mă simt bătrân, dar simt îmbătrânirea. Nu mă mai interesează nimic ce nu face parte din lumea mea. Nu mă mai interesează, aşadar, impurul. 
Nimic special în aceste zile. Le petrec însă mai frumos decât restul anului. Cald, într-o izolare aproape totală. Era nevoie de un popas sufletesc. De meditare, de linişte, de bucurie.
Tăcerea, ce muzică !
Mi-am terminat niște poezii, am început o piesă de teatru. Așa trăiesc eu. 
M-am întrebat dacă nu cumva trăiesc greșit, dacă lumea mea nu este doar o entitate artificială.
Mergând de multe ori seara singur, am simţit inevitabil tovărăşia lunii. Albă - aşa cum o văd eu - ca un sân de femeie. Aleargă nori în faţa ei. Trec, unul după altul. Ea rămâne la fel. Tabloul ăsta dinamic mi-a dat răspunsul.
În fond, am întemeiat o adevărată literatură a speranţei. Cred în mai bine, trăiesc pentru mântuire.

*

Nu numai pe baricada noului an caut printre dezamăgiri şi bucurii. Din când în când, momente ca acesta sunt inevitabile.
Am cunoscut anul acesta, poate cel mai mult, prietenia. Succese profesionale să fi tot fost. Rămân şi ele. Dar un prieten câştigat ... ce încântare !
Scrisul mi s-a dezvoltat teribil, consecinţă directă a progresului spiritului.
Am citit lucruri remarcabile, în frunte cu Patul lui Procust de Camil Petrescu, Prinţul lui Tudor Teodorescu-Branişte, Asfinţit de Europă, răsărit de Asie de Fănuş Neagu, Memoriile lui Mircea Eliade ...  Cărţi ce zdruncină efectiv orice fel de echilibru, care schimbă în bine, care înalţă.
M-am plimbat toată vara cu Hitchcock, am început toamna cu Al Pacino, am colindat toate continentele.
A fost un an luminos. De ce nu ? Am fost cu toţii sănătoşi. Şi-am învăţat. Din toate.
Afară e un soare tăios de martie, care se va topi într-o noapte ( oarecare ? ). Vor bombăni artificii şi petarde. Îl prefer pe Aznavour. Toujours.
Mai trece un an şi la castel. Zăpezile au murit demult.

*

Ne-au părăsit în acest an oameni magnifici. Au plecat - cinste lui Florin Piersic pentru această vorbă - în stele. Emil Hossu, Ştefan Radof, Ion Lucian, Iurie Darie, Şerban Ionescu, Romulus Vulpescu ... E firesc să moară oameni. E firesc să rămânem săraci ?
Elitele au dispărut. Se ridică din când în când personalităţi răzleţe.
 E firesc să moară oameni.
Dar mor artiştii.
Rămânem săraci.
 Sper ca asta să anunţe măcar faptul că nu mai stăm nici noi pe aici, pentru că, decât să trăim mai departe fără genii, mai bine nu mai trăim deloc.
Nu mai există acea noţiune sacră de idol, de simbol, de model. Iată unul dintre factorii decăderii noastre.
Nu se mai caută înălţarea, nu se mai vor modele.
Trăim al unsprezecelea ceas. Trăim decadenţa.
Salvarea înseamnă sânge. Luptă. Împreună.
Greu ne vom reaşeza pe piedestalul de naţiune. Poate nici nu voi apuca ziua. Deşi simt că sunt lăsat să trăiesc mult. Să trăiesc mult, să văd în jurul meu năruindu-se vieţi, încheindu-se destine. Valorile mele, ale noastre. Prietenii mei. Voi ajunge să îmi regret tinereţea, viaţa.
Voi purta mereu pe sânge un fel de sigiliu al nobleţii şi voi striga până la disperare, în ploaie. Nu se va şti dacă plâng sau doar îmi inundă lacrimile chipul [ Andrei Morudzi/ Carol I ]. 
Voi privi marii Barbari albi trecând şi voi bea tristeţe ca Verlaine.
Voi striga :
Je suis l’Empire à la fin de la décadence !

*

Trist sunt şi acum.
N-am mai avut o muză de mult timp. Doar mi-am clătit privirea cu diferite sălbăticiuni.
Chiar m-am rugat ca Sfântul meu ocrotitor să-mi aducă o muză de cursă lungă. Să creez mai cu speranţă, mai luminos. Mai cu fanfară.
Una fostă, de cursă lungă, a reapărut la începutul lui decembre.
Premieră din care aş fi putut ieşi eroul unui eveniment monden : prima scrisoare de dragoste.
După ce a ajuns la ea, aveam pe buze versurile lui Bacovia Eu nu mă mai duc azi acasă.../ Potop e-napoi şi nainte,/ Te uită cum ninge decembre.../ Nu râde... citeşte nainte.
Ochii ni s-au întâlnit. Ne-am înfăşurat unul de celălalt. Ne-am promis nedespărţirea.

De prisos să mai spun ceva. Visul s-a destrămat curând.
Am rămas numai cu scrisul, cu piesa de teatru căreia sper să îi dau viaţă cât mai curând.
Am rămas în jilţul meu, nebun de alb fără regină neagră.

*

Niciodată ca acum nu am avut mai mare nevoie să spun : 

Lăsaţi-mă pe tronul meu de rege, nu mă voi aşeza pe pământul şatrei.
Ţin mai mult ca oricând la mine, la biblioteca mea, la castelul meu, la lumea mea.

N-am renunţat la luptă. Şi dacă aş vrea, tot nu s-ar putea.
Lupt din ce în ce mai puternic. Arogant, cinic, sălbatic ?
Sunt !

De ce să mă-nchin lumii viclene ?
Eu am să trăiesc şi-am să mor
Un om între oameni !



Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

Un comentariu:

  1. capu` sus fanica!toate trec asa cum vin :) tare frumos mai scrii...

    RăspundețiȘtergere