luni, 21 ianuarie 2013

Sergiu Nicolaescu : Candele de zăpadă. Un raport personal

Sergiu Nicolaescu : Candele de Zăpadă (1)

Raport personal

lui Sergiu Nicolaescu și iubitorilor geniului său

Jurnal


- tot ce s-a întâmplat cu Ştefan Paraschiv la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu -

? - 2 ianuarie

Întunericul se topeşte la miezul nopţii în lumina rugăciunii :

Dă sănătate şi putere de muncă tuturor oamenilor de bine şi patrioţi din România, în frunte cu maestrul Sergiu Nicolaescu...

3 ianuarie 

Uneori, mi se îngăduie să mă odihnesc, dimineţile, mai mult. Petrec aceste momente de semi-somnolenţă cu gândul la fetele cu care m-aş putea iubi. Probe cinematografice, ciorne literare. Vise aproape conştiente.
Trecu ceva timp... Prea multă linişte....
Brusc, m-a zguduit o voce aproape secată : Vrei să îţi dau o veste tristă ? N-am apucat să răspund, deşi m-a fulgerat răspunsul. A murit Sergiu...
Am sărit buimac din pat. Cred că mi-am mai şi lovit un picior de vreun prag.
În faţa mea s-a aşternut o tapiţerie de lumini şi umbre. Capul îmi vâjâia ca o roată de carnaval.
 Nu am crezut. Nu cred nici acum.
Ceva din mine e mai puternic decât realitatea. Aşa ceva e dincolo de orice.

*

N-am putut face, scrie ceva toată ziua. Am fost aruncat fără voia mea într-un abis negru. Plâng straniu. Nu îmi găsesc locul. Dau din picioare, îmi frământ mâinile.
Totul e stropit de moarte. Miroase a tămâie.
Sunt cuprins de o agonie nebună. Timpul trece încet.
O liniște surdă țipă ca naiba.

*

Aștept plecarea la București (2). Veștile vin într-un uragan de praf și jale. Mă gândesc grav, cu scârbă, la momentul în care va curge venin și puroi. Răutatea însă nu poate distruge ceea ce a rămas veșnic. Mă cutremur.
Merg la gară după bilet.
Am mașină mâine dimineață spre capitală.
Cerul și-a zvârlit doliul sărăcit de stele peste lume. E frig.
 Pe când citeam Hoții de trupuri (3), nu credeam că voi avea curajul să calc într-un cimitir după înserat. Și totuși, ceva atât de puternic mă cheamă. Mă cheamă nea Jean. S-a dus Comisarul. Trebuie să afle și Limbă la ce peron să îl aștepte acolo, sus.
Zâmbetul lui îmi luminează și acum întunericul.

4 ianuarie

Zăpada doarme pe câmpuri. Linişte. 

La urechi, Dvorak. La ochi, Barbu.
Din lumea nouă (4) şi Ianus (5).
Nu am cum să uit unde şi de ce mă duc, dar aveam nevoie de o astfel de morfină.

Pe geam, pământul intrat în dizgraţia lui Dumnezeu.

*

Cercul militar e o clădire impunătoare. De ce nu, frumoasă. Lângă, Capşa.
Ger. Niciun petec de soare. Copleşit.
Nu pot decât să îmi imaginez ce se va întâmpla acolo. Şi mi-e tot mai frig.
Pe trotuarul opus, se filmează. Se râde. Se mănâncă. Duduile 'celea de le văd la televizor se hlizesc împreună cu cameramanii.
Puţini oameni în negru. Au venit doar să privească un corp fără suflet ?
Ies actori.
Un bătrân coboară încet. Se opreşte în faţa arcadei. Nu intră. Nu poate.
Se întoarce. Ne privim câteva clipe cu ochi secaţi.
E Mareşalul Ion Siminie (6).

*

Ioan Cărmăzan calcă uşor pavajul.
Ma... Maestre. Să îi continuaţi munca !
Mi-a strâns moale mâna. Toată faţa i s-a topit într-un zâmbet.

Am rămas ţinuit pe scări. Portretul Maestrului, între candele. În toată splendoarea sa. Orient Express ...
Strecor şi eu o văpaie şi o cruce.
Scările sunt un deal de marmură, împărţit în două de un cordon albastru.
Prin dreapta vine Iliescu. Apoi perechi de oameni cu coroane. Cei care vor să salveze aparenţele, intră pe o uşă de lângă baza scărilor.
 Cuprins din nou de fiori. Ros pe dinăuntru de durere.
Pereţii sunt înalţi şi îmbrăcaţi ici-colo cu oglinzi.
Sunt într-un cavou îngheţat de timp.

*

Intru în sală cu ochii închişi.
Catafalcul, vegheat la stânga de Carol şi Elisabeta iar la dreapta de Ferdinand şi Maria.
O cruce şi două lumânări la cap.
În faţa sicriului, aceeaşi fotografie din Orient Express (7).
Nu mai ştiu ce am simţit. Nu mai vreau să îmi amintesc.
Las zece garoafe de sânge la picioarele sale.
 Văduva, înfăşurată într-o haină şi o aură impecabile. Lângă ea, Ioana Pavelescu.
O doamnă, în genunchi lângă catafalc ( Aimee Iacobescu ? ).
Ajung în capătul celălalt al sălii. Citesc literele negre de pe cruce.
Un semn, o glorie, un nume ... (8)

*

Spre uşă este un pupitru pe care se odihneşte o carte mare, cu pagini albe. Ultimele gânduri.
Scrie mult Iliescu. Cineva îşi face speranţe că bătrânul îi va veni la o expoziţie.
Într-un final apuc strâns pupitrul. Scriu cu stiloul meu credincios. Negru.
Nu îmi mai simt mâinile de frig.
Totuşi, adun toate puterile şi umplu jumătate de pagină.
Pe hârtie, cerneala lucea ca o lumânare.
Un bilet către părinte. Nimic mai mult.
Sincer.
Ştie acum totul, ce i-aş mai putea spune ?
Am semnat.
Al tău, pentru eternitate ...

*

Îi sărut mâna. Ating cu buza superioară paltonul. Cu cea inferioară, pielea. Amândouă albe şi fine. Au un parfum aparte.
Nu ştiu dacă este frumoasă, dar femeia asta are un şarm, un mister.
E inteligentă, fără îndoială. Şi privirea ei, deşi tulbure, dezvăluie un personaj interesant.
Chiar dacă nu voi avea unde să mă merg, să mă reculeg cu copiii mei, el rămâne veşnic. Dragă doamnă, a fost, este şi va rămâne o parte din mine. Spiritul său va trăi pentru totdeauna.
Faţa i s-a luminat. A zâmbit.
M-a fermecat.
Așez cu grijă o panglică tricoloră pe tablou.
Doamne, ce frig este în cavoul de piatră !

*

Cobor scările răvășit, străin de lumea asta. În prag, mă opresc. Privesc cerul ca un văl îndoliat.
Mă trezește din agonie un om care mă îmbrățișează și mă sărută părintește pe obraji. Barba, ca o pernă de ace, îmi zgârie pielea de lut.
Ochii înlăcrimați ne surâd.
E Ioan Cărmăzan.

*

Bucureștii sunt cenușii, murdari.
Merg în derivă. Pe scările facultăților, vânzători de cărți.
Pe treptele uneia, chiar și o fată frumoasă.
Ceva mă cheamă înapoi.
Mă întorc la Cercul Militar. Un rârâit, cel care stă pe fotoliul de președinte al lui Sergiu Nicolaescu de la Comisia de Cultură din Senat, dă interviuri. Flancat de Damian Drăghici și Sorin Ilieșiu.
Politrucii merg pe stradă, nu stau la coadă. În spatele lor, hamalii cu coroane ( cascadorii și le duc singuri ). Nu i-ar fi plăcut. Privesc minute bune clădirea, cavoul acela rece din care n-aș mai fi plecat.
Se apropie niște vagabonzi.

- Nu vă supărați, sunteți artist ?
- Da.
- În ce film ați jucat ?
- Orient Express.
- Atât ?
- Mai multe. Am fost mai mult secundar.
- E o onoare să vă cunosc.
- Lasă.
- Nu știți când vine Pistruiatul ?
- Probabil că n-o să vină. Stă departe.
- Mulțumesc mult, domnule ! Să trăiți !
- Salut. ( în mintea mea: Să trăiești tu, bă ! )

Adorabil acel surâs ce mi se revarsă peste buze. Puțin a lipsit chiar să râd.
Plec.
Un domn amabil de la Agerpress mă înregistrează pe bandă. Îi spun multe ... Dar mai ales că trebuie să trăim viața așa cum a făcut-o Maestrul și că voi regreta mereu că nu l-am întâlnit, că am amânat. Nicio clipă nu seamănă cu cealaltă. Asta trebuie să obținem. Regrete ce se vor stinge odată cu mine.
Până în Piața Romană ( unde colind Bastilia și Cărtureștii ), mă opresc la Sadoveanu (9).
În vitrină, Carol I (10). M-a înduioșat.
Trec în spate. Aici și-a lansat Maestrul cărți. Tăcere. Masa e goală. Pe pereți sunt chipuri mărețe. Păunescu, soții Vulpescu, Fănuș ... Sper să fie și Sergiu Nicolaescu.
Triste străzi ! Deasupra Dâmboviței încep timid un jurnal asemenea.

*

Frământare.
E atât de greu aici.
Vreau să țip, să fug. Nu am scăpare. Scâncesc, murmur.
Disperare.
Mă voi întoarce neapărat mâine seară la malul mării.
Da, prea multă disperare.
Într-un carnaval deliric de jale.
E ireversibil. S-a dus, nu se mai întoarce.
Timpul și aerul se scurg ca o miere.
Și javrele încă latră, după ce l-au vrut mort.
E ceva găunos în poporul ăsta. Pe undeva, în șirul anilor, și-a pierdut, poate, sufletul.

*

S-a tras din nou văl de doliu peste lume. Nu pâlpâie stele, ci candele
Îl revăd pentru ultima oară.
Tăcere. Veghe de noapte. Doarme. Liniștit ?
Nu mai cutez să discut cu doamna, care a încremenit unde am lăsat-o acum câteva ceasuri.
Mai pun patru garoafe sângerii.
Stau drept.
Eternitatea începe în fața mea.
Bat clopote. Deschid somnul de veci (11).
Nu voi uita niciodată acest moment.
Fac o cruce mare.
Îngenunchez.
Mă plec în fața unui rege, unui părinte, unui geniu.
[ Astfel m-am despărțit de Sergiu Nicolaescu. Am înfundat pălăria pe cap, am privit preț de o clipă. Nu voi uita niciodată. ]


*

Noapte grea în Bucureștii regăsiți. Regăsiți acum, la o cumpănă de negru și alb, de întruneric și lumină.
Totul e trist.
Mă descumpănește acest oraș din cale-afară de urât.
Ar fi putut fi o capitală pe cinste.
În sfârșit pășesc în Patria (12), cea atât de plină de istorie.
Îmi odihnesc oasele într-un scaun din primul rând. Lângă mine, un bătrân cascador ponosit. Ce viață ca o poveste ! Altă sârmă nedreaptă. A lucrat la Mihai Viteazul (13) și a venit să-și vadă tinerețea.
Ce omagiu mai sincer pentru omul-film decât oamenii din spatele meu ?
Rând pe rând : Ilarion Ciobanu, Jean Constantin, Amza Pellea ...
Unde sunt cei care nu mai sunt ? (14)
Pe tot ecranul, zâmbetul inconfundabil al lui Sergiu Nicolaescu.
Trece și el în nemurire.

5 ianuarie

Norii s-au îmbrățișat complici. Soarele răzbătea cu greu.
Oamenii, cei mai mulţi, sălbăticiţi. Unii pe vâlcea, alţii pe trotuar. Printre ultimii, hienele care muşcă în numele libertăţii de informare, şi-au aşezat turnuri. Filmează şi fac gălăgie.
Aştept dricul. Vreau să aplaud.
Cei de lângă mine fumează, înjură, scuipă. Vorbesc foarte urât despre ceea ce s-a întâmplat cu Maestrul. Semeni vânt, culegi furtună, nu audienţă. Priveam din fotoliu, la televizor, asemenea unui om care intră pentru prima dată într-un balamuc. Şi culmea, nu e întâia oară când prietenii şi duşmanii, cunoscuţii şi necunoscuţii intră într-o vârtelniţă odioasă.
Simt o pâclă în jur.
Aflu că sicriul a fost băgat prin spate.
Vin curând maşini. negre.

*

Îmi imaginez ce se întâmplă înăuntru. Dreapta îmi ţine capul.
Ochii ... nu ştiu ce să spun despre ochi ? Un aparat magic de proiecţie ţintuit în vid  ? Da, unul care m-a învârtit prin toate filmele. Secvenţa incinerării din 15 (15) nu mă mai părăseşte. Simt vântul uşor care mă leagănă.
Nu pot respira. Pentru o clipă, am încetat orice legătură cu lumea asta
Mă trezesc ca din moarte la prima salvă. La următoarele nu îmi pot stăpâni lacrimi.
Soldaţii pleacă încolonaţi.
Imaginea ultimă a acestui film va bântui neîncetat ceea ce a mai rămas din fiinţa mea.
O cruce înainta pe alee, tremurând ca un om în gerul de ianuarie. N-o urma vreun sicriu.
Maestrul, cu privire grea şi osândită, îşi cerea iertare din icoană.
Pe curând, vouă, celor ce mă iubiţi.

Sfârşitul scenariului lui Sergiu Nicolaescu

5 ianuarie [ Addenda ]

- primele ceasuri după furtună, în care se zăreşte soarele -


Iliescu iese. Guriştii cu microfoane şi camere îl încercuiesc. Diversiune bună face bătrânul. Iese primul grup de oameni din crematoriu.
Datorită motivului pentru care mă aflu aici, nu mă cert cu o isterică şi un mitocan, care nu apucă să-i filmeze faţa scofâlcită fostului preşedinte.
Surâd. Oare, nu cumva, Maestrul avea un ultim drum mai decent dacă era îngropat ? A refuzat să se gândească la răutatea şi proasta creştere a oamenilor.

*

Nu ştiu de ce m-am apropiat atât de mult de gard. Parcă îl aşteptam.
Doamna Nicolaescu şi alaiul se îndreaptă spre maşini.
În spatele meu, a izbucnit un potop groaznic. Agită mâini, plase, ţipau. Trebuie să strig, să facă linişte. Degeaba, oamenii vor să muşte din carnea văduvei.
Îmi văd reflecţia în geamul din spate al maşinii ei. O umbră ...

*

Soarele luceşte calm. Morbid, dar Bellu e frumos. Maiestuos. Tatiana Stepa mă întâmpină.
Sunt copleşitAtâtea nume de oameni mari ... 
Şi, iată, m-am întâlnit cu Regele. Domnul Dinică, cinic, mereu cu un rictus inconfundabil, mă salută prieteneşte, după ce îi aprind o candelă :
O ţuică n-ai adus, mă ?
O leagănă pe picioare pe Maria Tănase ... Lângă ei, Birlic. O gigantică ţeastă de bădăran.
Îi văd pe toţi. Sunt la picioarele mele.

La Amza poposesc puţin. Cel mai bun prieten al său nu va dormi alături de el.

*

Pic la pomenirea rapsodului Ion Dolănescu.
Întâlnire cu domnul Pruteanu.
Bat cărările îngheţate. O tăcere sublimă.
Zic din când în când : Aici putea să se odihnească, în sfârşit, şi Maestrul. 

*


După ceva timp, ajung pe Aleea Scriitorilor.
Mă rog şi aprind candele, alături de doamna Andreea Păunescu.
Mormântul împăratului Adrian ... Voi regreta mereu că nu mi-am cunoscut idolii cât au trăit. N-am putut să nu mă gândesc la Sergiu Nicolaescu.
Am decretat, privind patriarhia literelor ce se aşternea în faţa mea, cât de important este să trăieşti, să tragi cât mai mult de fiecare clipă a vieţii.
Ei au înţeles şi au fost răsplătiţi cu
Eternitate şi Mântuire.

*

După-amiaza la doamna Păunescu e calmă şi caldă.
O mare bucurie pentru mine să fiu musafirul dumneaei.
La un moment dat, a înălţat capul. Extraordinară asemănare cu Poetul !
Povestim. Îmi mărturiseşte cu încredere nişte planuri.
La televizor, continuă odiseea barbară a copilului nelegitim. Mi-e silă.
Mulţumesc doamnei pentru primire şi o iau în josul străzii, cu gândul la casă.

*

Trenul se apropie. Farurile aruncă lumini palide în noapte. Ce imagine !
Merge apoi agale. Duce în el un cadavru viu (16).
Închid ochii. Încerc să nu mă mai gândesc.
Fără putinţă.
Sar în picioare şi scot din geantă o carte.
Zâmbeşte.
M-a învăţat să lupt. Nu trebuie să îl dezamăgesc.
Mereu, pe prima pagină : Sergiu Nicolaescu.
Mereu, o candelă de zăpadă sau un far călăuzitor.
Trenul se opreşte mut. Trag pălăria pe ochi şi ies în noapte.

- sfârşitul povestirii lui Ştefan Paraschiv -


Eseu

- ce crede Ştefan Paraschiv despre elementele ultimelor cadre al filmului lui Sergiu Nicolaescu -

Moartea fizică a lui Sergiu Nicolaescu

A fost surprinzător, fără îndoială, pentru toată lumea. Inclusiv pentru cei care i-au dorit neîncetat moartea. Chiar şi medical vorbind. Sergiu Nicolaescu era un om care la 82 de ani făcea cât alţii de 30. Ducea o viaţă dinamică. Evident, şi din punct de vedere sportiv.
A practicat, tânăr fiind, boxul şi atletismul, aruncarea cu discul şi rugby-ul ( cel din urmă i-a permis să rămână în Bucureşti după ce a teminat Politehnica, la IOR ). A realizat chiar un film cu nuanţe psihologice, pe fond istoric : Ringul, despre un boxer de carieră, devenit şofer de TIR. Sergiu l-a jucat pe Andrei, protagonistul, la 52-53 de ani. Impecabil.
Spuneam la vestea internării domniei sale, că este realmente un fleac. Sergiu Nicolaescu, în urma unui accident, în decembrie 2007, a fost supus la două operaţii pe creier. A învăţat să trăiască din nou.
Coastele lezate păreau o joacă. Doar ca prin glumele proaste ale sorţii să se fi adeverit mult umflatele fracturi costale şi perforarea plămânului.
Conform medicilor de la Spitalul Elias, Maestrul suferea din 2000 de diverticulită.
El a fost tratat două zile sub diagnostic greşit şi a fost operat, apoi, laparoscopic într-o problemă ce nu cerea o astfel de intervenţie : peritonita.
Poate la alt spital din capitală, poate în străinătate, problema se punea altfel.
Este chiar incredibilă moartea lui Sergiu Nicolaescu dintr-un fleac, dintr-un ţânţar devenit armăsar.
Am convingerea că, fiind un luptător, Maestrul ar mai fi putut trăi ani buni. O undă de incertitudine rămâne.
Maestrul i-a şoptit lui Florin Piersic la ureche : Ne vine rândul. La înmormântarea lui Iurie Darie.
Marele regizor s-a ţinut de promisiune.
S-a vorbit şi despre discursul din plenul Senatului.
Părerea mea este că exista o conştientizare a unei morţi care venea cu paşi repezi. Dar nu într-un interval atât de scurt de timp. Mărturisea că mai vrea să facă două filme, Candele de zăpadă şi Maria Tănase.
Era o obsesie nicolaesciană trecerea timpului, tinereţea, ca în cântecele lui Aznavour. Dar, două capodopere mai putea crea.
Şi totuşi, de ce a plecat Maestrul atât de devreme ?
N-am crezut, de altfel, că moartea fizică a lui Sergiu Nicolaescu ar fi venit vreodată.

Incinerarea şi sicriul închis - dorinţele lui Sergiu Nicolaescu

Maestrul a ţinut mereu în umbră viaţa privată. O decenţă aristocratică. A ales să se ducă asemenea.
Deşi eu personal aleg înmormântarea, nu blamez incinerarea.
Sergiu Nicolaescu poate fi uşor de cunoscut prin filmele sale. Aceşti copii ai săi - singurii adevăraţi, de altfel -, îl reprezintă pe acest mare om.
Da, m-aş fi aşteptat ca Sergiu Nicolaescu să aleagă incinerarea. Şi totuşi, am fost surprins. Am baletat zilele astea între idei. Egoism sau decenţă ?
Maestrul este o bucată de Românie.
 Nu atât pentru slujbele religioase, cât pentru eternitate aş fi trecut peste dorinţa domniei sale şi l-aş fi aşezat pentru veci în panteonul de la Bellu sau la Târgu-Jiu. Neavând nicio putere, resemnarea a fost cea mai rapidă.
Omul acesta spunea că de el ... să se aleagă praful. Opera să-i rămână. O fi fost şi acest ultim episod un scenariu ?
Ultimul dintre Nemuritori, căpitanul Andrei, se aruncă în aer, împreună cu postelnicul Butnaru şi Iusuf Paşa. Şi mult râvnita ladă, plină cu bolovani
În 1977, Sergiu Nicolaescu realizează capodopera istorică Pentru Patrie. Soldatul Ion, interpretat de Emil Hossu, este rănit şi nu mai are mult de trăit. O roagă pe sora sa, venită incognito pe front, să detoneze o cantitate de explozibil, pentru a muri demn şi a înceta suferinţa.
Maestrul reface în 2004-2005 momentele Revoluţiei de la Timişoara în filmul atât de dur 15. Implicit, aducerea la Bucureşti a 43 de cadavre, pentru ardere la Crematoriul Cenuşa, în infama Operaţiune Trandafirul/ Acţiune Vama. Filmul tratează, deci, şi incinerarea.
Sunt doar câteva exemple cinematografice care ar putea justifica alegerea făcută de marele cineast.
Distinsa doamnă Iolanda, sora lui Maestrului, spune că fratele domniei sale avea oroare de viermi şi că înmormântarile lui Iurie Darie şi Ion Dolănescu l-au oripilat.
A trăit şi a ştiut să plece discret. Decenţă aristocratică.
E drept, locul său de veci ar fi devenit un loc de pelerinaj. Înmormântarea ? Aveam imaginea ultimului drum al lui Adrian Păunescu. Mii şi mii de oameni.
Subiect delicat.

Credinţa lui Sergiu Nicolaescu

Maestrul deschide Viaţă, destin şi film cu sintagma Suntem un popor credincios si cu frica lui Dumnezeu. Apoi, Suntem sigur...
Nu numai ca admirator devotat al operei nicolaesciene, ci ca şi cinefil, am urmărit cu o mare atenţie filmele domniei sale. Sergiu Nicolaescu nu a făcut filme fade, filme care, nespunând nimic, să fie lăudate pentru o aşa-zisă profunzime. Dar, da ! Sergiu Nicolaescu are o operă profundă. 

Din universul operei marelui regizor nu lipseşte un element promordial : credinţa în Dumnezeu.
Nu ai cum să fii ateu sau budist, pocăit sau mormon şi să faci ce a făcut Sergiu Nicolaescu. Nici măcar creştin obişnuit. În filmele sale, el surprinde fantastic legătura tainică dintre poporul nostru şi Dumnezeu.
Nu mulţi stau să se întrebe cum, pe vremea lui Ceauşescu, Sergiu Nicolaescu făcea filme cu biserici, cruci, preoţi. Păi, simplu, îi erau cenzurate.
Antologic rămâne episodul filmului Osânda.
Amza Pellea îl joacă pe Manlache Preda, poate cel mai important personaj al său ( totuşi, foarte greu de decis între acesta, Mihai Viteazul şi Ipu ). Soţia sa naşte într-o biserică ( Iisus Hristos, împărat peste lume, imagine extraordinară ). Copilul, mort. Moare şi ea. Manlache le duce crucea, într-o genială paralelă la Golgota.
Filmul a fost interzis imediat de Dumitru Popescu - Dumnezeu, capul cenzurii. Doar din raţiuni sentimentale ( ţăran din Scorniceşti ), Ceauşescu i-a dat drumul, după o vizionare la Neptun.
Fără îndoială, Sergiu Nicolaescu este un simbol naţional şi câte a făcut el, prin artă, pentru credinţa creştină a românilor nu a mai făcut nimeni.
De asta, în orice fel de condiţii, merita o slujbă religioasă.


Soţia și " copiii " lui Sergiu Nicolaescu

O doamnă interesantă. Cu o frumusețe inteligentă, rece.
Calitățile acesteia au fost confirmate și subliniate de mulți prieteni ai familiei. Controversele nu au întârziat să apară.
Câtă răutate în jurul nostru !
Da, a fost greșeala doamnei Nicolaescu faptul că nu a anticipat sălbăticia oamenilor și nu a dat un comunicat, care să explice :
engima pardesiului alb;
- dorința incinerării aparține regretatului om de film;
alte speculații nebune ale presei.
Dana Nicolaescu a fost întru totul îndreptățită să comunice presei că dorește discreție și că a ales să ducă la bun sfârșit funeraliile soțului său, nu ale marelui Sergiu Nicolaescu.
Nu s-a răcit bine corpul regizorului, că " presa " împărțea averi, făcea bilanțuri, număra bani.
La fel de abjecte au fost atât atacurile la cineastul Nicolaescu, cât și la omul Nicolaescu
Regizorul a amintește de o relație cu o prea frumoasă doamnă ( deci, căsătorită ), prin 1956. Femeia voia doar un copil cu el, drept pentru care a emigrat cu soțul său. În zadar Sergiu Nicolaescu l-a căutat pe unde a călătorit. Mai târziu, a regretat că a declarat acest aspect al vieții sale, care nu a fost interpretat decât în cheie tabloidă.

Singurii copii ai lui Sergiu Nicolaescu sunt filmele sale.


Mic argument, la final


O serie de semne ar fi putut prevesti acest tragic eveniment. Nu le-am descifrat înțelesul decât pe parcursul scrierii acestui greu raport.
Am suferit încă o dată amintindu-mi cele mai nefaste clipe ale existenței mele.
Mărturisesc. Nicio clipă nu a fost pentru mine atât de tragică.
O să înțelegeți mai multe cu timpul și cu opera mea.
Merită scris mult.
Fiecare zi ce va trece de-acum va fi o candelă.
De floare, de nisip, de frunză, de zăpadă.

*

Note

(1) - Parafrază la titlul filmului ce trebuia realizat de Sergiu Nicolaescu după un scenariu de Corneliu Vadim Tudor. / Titlul de lucru al scrisorii trimise în septembrie de către Ş.P. lui S.N. Premonitoriu ? Răspunsul nu a mai ajuns vreodată.
(2) - Ş.P. decide fără răgaz plecarea la Bucureşti, a doua zi, la orele 8:45
(3) - Povestire de Robert Louis Stevenson
(4) - Simfonia a IX-a de Antonin Dvorak
(5) - Ultimul roman al lui Eugen Barbu
(6) - Interpretul Mareşalului Ion Antonescu din filmul Începutul Adevărului - Oglinda de Sergiu Nicolaescu
(7) - Film realizat în 2004 de Sergiu Nicolaescu
(8) - Vers din Da ... nebun ! de I.L. Caragiale
(9) - Librăria Mihail Sadoveanu, de pe Bulevardul Magheru, nr. 17.
(10) - Carte de Ion Bulai și Stelian Țurlea ce a însoțit lansarea filmului Carol I - un destin pentru România de Sergiu Nicolaescu, realizat în 2008, lansat în 2009
(11) - Parafrază la titlul romanului The Big Sleep de Raymond Chandler
(12) - Cinematograful Patria, de pe Bulevardul Magheru, nr. 12-14
(13) - Film realizat în 1970, lansat în 1971 de Sergiu Nicolaescu
(14) - Titlul unei poezii de Nichifor Crainic
(15) - Film realizat în 2005 de Sergiu Nicolaescu
(16) - Parafrază la titlul piesei de teatru a lui Lev Tolstoi.

*

Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

3 comentarii:

  1. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată....

    RăspundețiȘtergere
  2. Scuza-am ca deranjez, dar nu ma pot abtine. La capitolul filme in care s-a pus problema incinerarii intra obligatoriu si Supravietuitorul. In acest film cenusa Radei este pastrata de Cristian Vasile-Latin Lover intr-o urna.

    RăspundețiȘtergere