sâmbătă, 13 aprilie 2013

Omagiu lui Sergiu Nicolaescu: Temerari în lumea unui mare om de film

Cuvânt înainte

Interviul a fost terminat înainte de moartea regizorului. Amânarea publicării sale a fost dorinţa lui Ştefan Paraschiv, puternic afectat de acest eveniment.
A fost nevoie de o nouă lectură a interviului şi de găsirea unei formule omagiale.
Dimensiunea interviului este considerabilă şi, la rugămintea lui Cristian Vasilescu, materialul nu a fost împărţit în episoade.
Apreciem dorinţa publicului de a cunoaşte adevărul despre artistul Sergiu Nicolaescu, prin intermediul unui dialog inedit şi sincer între doi temerari ai lumii unui mare om de film.

Ş.P.

*

Strecuram în titlul interviului din august 2011 sintagma partea I. Curând, am exclus-o.  Am început împreună cu domnul Cristian Vasilescu, aşadar, o a doua călătorie în lumea lui Sergiu Nicolaescu.
Am abordat subiecte mai dificile, am căutat formulări adecvate.
S-a ajuns, până la urmă, la, poate, cea mai serioasă discuţie pe acest subiect.
Dragul meu interlocutor mărturisea: Demersul nostru este o sinteză a rolului şi locului său [al lui Sergiu Nicolaescu] în cinematografie şi în istoriografie.[…] Am ascultat piesa de teatru Pe Strada Mântuleasa, de Mircea Eliade, o sinteză de istorie a anilor 1912/1952, momentul mazilirii tovarăşilor Pauker şi Luca, dar în care se regăsesc rădăcini istorice mai vechi. Nicolaescu şi-a conceput filmele în cheia în care Eliade şi-a scris piesele.
Interesantă afirmaţie. Cu atât mai interesantă cu cât este şi adevărată. Găsim la Sergiu Nicolaescu o eleganţă a stilului, o putere mare de şlefuire, dar şi de pătrundere în profund.
Putem identifica, foarte uşor, asemănări cu proza lui Eugen Barbu sau a lui Marin Preda, de exemplu. La Sergiu Nicolaescu este o puternică legătură om-timp istoric. Destinele personajelor din filmele domniei sale sunt adesea dramatice pentru că intră în – cum l-am numit odată – malaxorul crud al timpului pe care îl trăiesc.
Sergiu Nicolaescu este un artist. A creat. Creează. Nu a creat numai filme. Nu a fost şi nu este un om al materialului. Creaţia sa are o substanţă extraordinară şi formele pe care le ia nu pot fi decât aidoma.
Nu putem discuta à la légère despre Sergiu Nicolaescu. Este o personalitate incomensurabilă, cu o imensă forţă expresivă.
Cu bun simţ, cu un ochi critic, intrăm, deci, pentru a doua oară în lumea marelui om de film.


Ştefan Paraschiv: Îmi pare bine că am ajuns să citim acest al doilea demers în forma sa editată.
A trecut ceva timp de la primul interviu.
Nu am stat. Nici dumneavoastră, nici eu. Nici Sergiu Nicolaescu nu a stat. A scos Ultimul corupt din România. O satiră absolut delicioasă.
Au murit artişti, uitaţi sub dărmăturile guvernelor căzute. Am trecut şi prin sfârşitul lumii.
Domnule Vasilescu, deşi a trecut ceva vreme, vreau să vă întreb cum credeţi că a fost percepută prima parte a interviulu? Nu pot să ascund că prima sa însemnătate este una sentimentală, fiind primul interviu pe care l-am realizat. Atât e, cât și dvs. O încărcătură cu atât mai mare cu cât subiectul său este cariera una dintre cele mai importante personalităţi ale noastre. Demersul nostru este, poate, şi cel mai sincer din acest domeniu. Cineastul l-a apreciat. A avut acel prim interviu un rol în rediscutarea şi repunerea pe tapet a carierei domnului Nicolaescu ?

Cristian Vasilescu : Prima parte a fost percepută în termeni elogioşi de către un număr relativ mic de cunoscuţi, care chiar au apreciat efortul meu considerat ca fiind prea mare în raport cu vastitatea operei cineastului, cu echidistanţa şi complexitatea formulării frazelor. Există un număr mult mai însemnat de persoane care n-au formulat aprecieri legate de materialul scris, dar care mi-au transmis săgeţi veninoase pe mai multe considerente asupra cărora nu insist. Receptive au fost însă persoanele cu pregătire superioară, din generaţia Domniei Sale (a cineastului), care cunosc – şi recunosc – în el acel complex de calităţi garante ale seriozităţii, profesionalismului şi succesului. Alte păreri, venite din partea unor persoane străine de  mediul în care lucrez, doar le intuiesc.
Nu ştiu dacă, plecând de la materialul editat şi de la interviu, cineva şi-a propus să rediscute şi să repună pe tapet cariera cineastului Sergiu Nicolaescu (pe 19 decembrie 2011, la ICR, a fost vizionată, în premieră, pelicula Epopeea Cinematografică Românească, în care regăsim secvenţe din filmele regizorului, şi un interviu acordat autorului). În primul rând, pentru că societatea noastră culturală - şi nu numai ea - acţionează şi reacţionează la ordin şi consemn. Personalitatea domnului Nicolaescu este îmbinaţă cu un puternic autoritarism - justificat, date fiind prestigiul, calitatea şi cantitatea operei sale - şi nimeni, în afară de contestatarii de serviciu, nu a comentat. Apoi, inerţia caracteristică poporului nostru îi face pe cei îndreptăţiţi să dezbată pe larg subiectul să aştepte momentul când în societatea românească se va da startul pentru astfel de discuţii. Nu trebuie neglijat nici aspectul pecuniar, pentru că, astăzi, voluntariatul a trecut pe locul II. De aceea, în afară de punctul de vedere al publicului, care rămâne capital, cred că şi în prezent, punctul de vedere autorizat, din perspectivă artistică, rămâne cel al criticilor care au activat în profesie în acelaşi timp cu cineastul. Mai rămâne unul singur, cel al istoricilor.
Faptul că filmele sale istorice au consultanţi de marcă îl scuteşte pe cineast de orice explicaţie, dar şi aici intervin puncte de suspensie. Întâi, pentru că tinerii istorici nu sunt sau nu mai sunt atraşi de mesajul filmelor sale, refugiindu-se în acel consiliu, aparţinând istoricului german Ernst Nolte, şi care ne învaţă că: “revizuirile sunt pâinea zilnică a istoricului”. Apoi, nu s-au formulat niciodată acele tipare ale filmului istoric menit să mulţumească, în egală măsură, pe specialist şi pe artist. Rămâne doar acel consiliu, aparţinând profesorului Dumitru Almaş, care preciza, chiar în perioada realizării filmului Mihai Viteazul, că: “ne trebuie acel film istoric la care peste 10 ani, peste 30 de ani, peste 50 de ani să revenim ca la un izvor”.
Acestea, alături de succesul la public şi de remarca istoricului român, domnul profesor Ion Bulei - care îl apreciază ca fiind un mare regizor, în cartea sa: Carol I - Un destin pentru România -, sunt argumente în favoarea cineastului care ne obligă să medităm cu mai multă înţelegere asupra compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre actul artistic şi realitatea istorică întâlnită în filmografia sa. În fond, filmul este artă, iar a te exprima prin intermediul licenţei de tip estetic nu constituie o contravenţie. Libertatea de expresie întâlnită în filmele sale nu face să prevaleze calitatea artistică în dauna celei documentare, pentru că regizorul are formaţie de documentarist (întotdeauna trebuie accentuat acest aspect, pentru că el este definitoriu în activitatea cineastului).
Procedeul artistic utilizat de Mihai Eminescu - a se vedea unul din celebrele versuri din Scrisoarea a III-a: “La Nicopole văzuta-i câte tabere s-au strâns ?” – statorniceşte, cred eu, dată fiind anvergura poetului, preeminenţa la limită a actului artistic în dauna realităţii istorice. Şi autorii filmului Mihai Viteazul, în secvenţa învestirii de către sultanul Murad al III-lea (Colea Răutu) a viitorului domn al Ţării Româneşti, Mihai Pătraşcu (Amza Pellea), împletesc realitatea cu ficţiunea într-un mod în care spectatorului, cu ajutorul imaginii, i se relevă, la nivel individual, cele două tipuri de atitudine care a caracterizat politica ţărilor române faţă de Înalta Poartă – agresivitate/rezistenţă vs. obedienţă – marele domnitor român şi celălalt pretendent, Alexandru al III-lea (Constantin Codrescu) fiind figurile lor emblematice (Alexandru al III-lea, cel Rău, sfârşise la fel ca în film, dar în 1597). Scenaristul Titus Popovici, despre care maestrul Alexandru Repan vorbeşte întotdeauna la superlativ, era foarte atent la nuanţe, graniţa dincolo de care se trece de la realitate la ficţiune şi invers fiind sensibilă.
Cel mai important aspect, şi care mă face să cred că nici volumul şi nici interviul n-au fost citite, este legat de imposibilitatea celor care îl intervievează pe cineast în a formula întrebări de profunzime, privind esenţa mesajului filmelor sale. Poate dintr-o precară vizionare a filmelor sau poate dintr-o necunoaştere a conţinutului cărţilor sale, insuficient lecturate.
În concluzie, rămâne de văzut în ce măsură vor fi citite şi volumul, şi interviul, dar, cum scumpa noastră societate nu acţionează decât la ordin şi consemn, e de presupus că se vor înregistra comentarii doar când această scumpă societate va fi mobilizată în acest sens sau când vor apărea comentatori izolaţi şi liberi de obligaţii. Semne vizibile însă nu sunt. Şi mă bazez, aici, pe epilogul disputei pro Băsescu – antirege, începută în vara lui 2011. Întâi, un istoric de marcă şi un memorialist (unul al cărui părinte – şi el istoric de marcă – a fost în termeni buni cu regele Carol II; altul, bănuit de a fi unul dintre copii nelegitimi ai lui Carol II) s-au solidarizat public cu cel care, la 23 august 1944, a dat România pe mâinile sovieticilor la cerea englezilor, profitând de calitatea sa de cap al Oştirii şi de faptul că armata româna era una disciplinată. Apoi, tinerii istorici, dat fiind momentul istoric şi politic pe care îl trăim, şi care reclamă un autentic pol de putere, au lărgit şi ei rândurile susţinătorilor fostului monarh.
Păi trebuie amnezic să fii ca să nu vezi că fostul rege Mihai şi-a predat armata în mâinile sovieticilor, şi-a târât propriul popor în sclavie şi a plasat România - cine ştie pentru câtă vreme ? - într-o zodie a capitulării (ca şi ta’su, dealtfel). Marea problemă a actualităţii este că, dacă s-a găsit un om care să încerce să repare ceea ce a distrus Carol II - Ion Antonescu -, de oameni care să repare ceea ce a distrus Mihai ţara noastră nu mai are nevoie. Românul de azi nu mai are nevoie de complicaţiile ivite de pe urma unor atitudini combative, de care unii dintre înaintaşii noştrii - şi puţini dintre ei aflaţi în viaţă - au dat dovadă. Apoi, pentru a da o notă de legitimitate actului de la 23 august, istoricii vin cu un argument de ordin sentimental - şi teritorial în acelaşi timp -, înşelător, care a sensibilizat opinia publică şi pentru intrarea în Primul Război Mondial alături de Antantă şi contrar dorinţei bătrânului rege Carol I, şi anume: “Ardealul, Ardealul, ne trebuie Ardealul”. Este un argument neîntemeiat, pentru că, la 23 august 1944, problema era nu dacă recăpătăm Ardealul, ci stăvilirea ofensivei ruseşti pe diagonala Moldovei, unde, în martie ’44, se stabilizase frontul.
Basarabia este la fel de românească precum Ardealul; soldaţii ardeleni însă, pentru al căror ţinut s-a militat şi s-a luptat, nu aveau aceleaşi sentimente pentru ea, de unde şi zicala lor în preajma lui 23 august: “dă-o încolo de Basarabie păduchioasă” (de la parazitul care răspândea tifosul, boală contra căreia guvernul României, în anii37/38, iniţiase o campanie de prevenţie).
În acel moment, Ardealul era o chestiune secundară.
Mai trebuie luat în calcul un aspect. S-a evitat, din raţiuni obscure, ca în dezbaterile publice asupra evenimentului de la 23 august 1944 să fie invitaţi oameni cu pregătire superioară, care s-au găsit în prima linie de luptă contra ruşilor, în calitate de ofiţeri, şi care au luat schije în corp şi au dat sânge pentru România.
Sergiu Nicolaescu are în primul său film de lung metraj, Dacii, o secvenţă care ne adresează un mesaj subtil - adresat cui e pregătit să-l descifreze şi, mai ales, să-l simtă -, şi care arată diriguitorilor de destine româneşti ce atitudine să adopte în momentele cheie ale istoriei.
Aflaţi în sala tronului, nobilii daci  asistă la divergenţa de opinii dintre Oluper (Mircea Albulescu) şi Decebal (Amza Pellea). Nu războiul contra Romei - acesta fiind hotărât fără tăgadă -, ci în felul în care trebuiau combătute legiunile romane se purtau discuţiile. Cu autoritatea ce i-o dădeau puterea regală şi aura de războinic, Decebal spune: “... şi din această clipă, până crăpăm sau învingem, numai eu poruncesc !!!”
Filmul Dacii şi este o pledoarie pentru războiul asimetric, după cum însuşi regizorul însuşi a încuviinţat.
Revenind la perioada imediat anterioară actului de la 23 august, Ion Antonescu era hotărât să crape sau să învingă pentru România, oligarhia română însă era preocupată să-şi conserve privilegiile, nevoinţa şi neputinţa.
Cantonându-ne în acest caz, al filmului Începutul Adevărului. Oglinda, care surprinde deznodamântul a peste trei ani de razboi alături de nemţi şi mai ales felul în care a fost abandonat conducătorul statului, Ion Antonescu, cum să avem din partea istoricilor - şi nu numai a lor - reacţii favorabile, privind esenţa mesajului ?, când el pune în lumină calitatea de trădător a regelui şi a nu mai puţin trădătoare a clasei politice şi militare a timpului (cu câteva excepţii notabile din partea militarilor), şi când, la un dialog purtat între Ion Antonescu (Ion Siminie) şi Iuliu Maniu (Ştefan Radoff), Antonescu îi spune: “Cred că Hitler a avut dreptate. Mai bine te-aş împuşca”.
De aceea, trebuie subliniat cât se poate de clar în ce măsură, în peliculele lui Sergiu Nicolaescu, a funcţionat acea corectitudine politică, de care atâta caz se face astăzi, sau dacă ea a funcţionat. Şi spun acest lucru pentru că primului preşedinte al României democrate, domnul Ion Iliescu, la vizionare, nu i-a plăcut filmul, şi pentru că, un foarte citat om de opinie, cu dese apariţii la televizor, Octavian Paler, a spus despre respectivul film, ...Oglinda, că este unul fascist; aceasta, în condiţiile în care el este autorul celebrei sintagme, care a desemnat epoca Nicolae Ceauşescu, drept “Epoca de Aur”.
Percepţia, rediscuterea şi repunerea pe tapet a operei cineastului o pot face doar oameni de o anumită condiţie.
Cu toate că domnul profesor Neagu Djuvara are o optică diferită faţă de cea regizorului Sergiu Nicolaescu asupra momentelor capitale care au schimbat în rău soarta României - a se vedea actul de la 23 august şi personalitatea lui Ion Antonescu -, Domnia Sa a făcut o observaţie care nu poate fi trecută cu vederea.  Observaţia se referă la faptul că s-a schimbat profilul etnic al românului: “Românul pe care l-am lăsat eu în ţară când am plecat, uscat şi rezistent - l-am avut în război; foarte bun soldat -, a cedat locul celui gras; negru la faţă, pentru că bea în fiecare zi (înainte se bea numai duminica); negru în cerul gurii, pentru că a devenit rău”.
Or, în aceste condiţii, nu e de mirare că se manifestă rezervă sau chiar reacţii tendenţioase, ca cele de la ICR, la mesajul respectivelor pelicule şi la al cineastului însuşi.
Sergiu Nicolaescu nu şi-a pus niciodată opera sub auspiciile naţional/comunismului, pentru că naţionalismul nu i l-a insuflat conducerea politică a timpului, ci l-a moştenit de la părinţii săi, veterani cercetaşi ai Primei Conflagraţii Mondiale. Domnia Sa foloseşte o formulă avansată - naţionalism românesc, care depăşeşte partidele - şi care defineşte cel mai bine tipul de atitudine adoptat de acei intelectuali cu probleme de dosar, înregimentaţi în partid, pentru că, având statut de profesionişti de înaltă calificare şi de membri, de acolo ştiau că puteau servi cel mai bine Bucureştiul şi nu Moscova, transmiţând, nu de puţine ori, ceea ce trebuia să audă şi să vadă şi cel mai simplu român. Puţini sunt aceia care se încumetă să ţină pe umeri nobila şi greaua cruce a naţionalismul autentic.

Ş.P.: Poporul român, cred eu, are sufletul într-o nebuloasă. Care s-a înnegrit de tot în ultima jumătate de veac. Dar, nu-i așa, resemnarea noastră cuminte este sădită la începuturi. Și de asta s-au împiedicat oameni ca maestrul, cu tot cu spiritul lor autoritar. Filmul istoric – care este primul reper legat de numele cineastului – este, și el, un film artistic, ancorat, ce-i drept, în niște realități. Așa cum ați spus, prin instrumentele de stil pe care Sergiu Nicolaescu le folosește, domnia sa nu face decât să-și întregească operele. Care, că le convin unora sau nu, sunt totuși opere de artă. Și întrebăm legitim: cine a avut buna credință să caute în profunzie? Putem nota chiar dezacordul aproape permanent dintre Sergiu Nicolaescu și societatea în care a creat. Dar și ce creații! Continuând, cum a intrat Sergiu Nicolaescu atât de în forţă într-o cinematografie românească sufocată de partid şi în una internaţională care uitase de meritele culturale ale României ?

C.V. : Într-adevăr, îmi permit să-l citez, aici, pe domnul profesor Lucian Boia, cu toată divergenţa de opinii dintre istoric şi cineast. Cinematografia română, în momentul intrării viitorului mare regizor în instituţia în care, sigur, va rămâne o figură singulară, era strict ideologizată şi atent controlată”.
Există un întreg complex de cauze, intern şi extern, favorabil cineastului, preeminente fiind calităţile sale (har, pricepere, autoritate), care au convins pe responsabilii vremii din sectorul artistic - mai ales pe cei care erau pasionaţi de film, cum a fost Ion Gheorghe Maurer -, şi care l-au propulsat, întâi în cinematograful internaţional, cu pelicula Memoria Trandafirului, şi pe urmă în cel autohton (Maurer, în calitatea sa de prim ministru, a insistat ca Nicolaescu să capete paşaport pentru deplasare în Franţa, unde se proiecta filmul mai sus amintit, mai apoi el fiind cel care şi-a dat acceptul, după ce a vizionat Dacii, ca pelicula să fie lansată public cu o cenzură care se situa în afara baremelor timpului). Contactele avute acolo, întâi cu producătorul Richard Davis, urmate de cele cu Henry Deutschmeister, i-au înlesnit prezenţa în cinematograful internaţional. Apoi, în România se iniţiase destinderea faţă de politica Moscovei (în sinteza mea, Până la Capăt ! – Contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la Cinematografia Naţională, explic pe larg, citând atât din memoriile cineastului, cât şi din lucrările specialiştilor). Regizorul chiar pune în legătură debutul său parizian cu reconsiderarea raporturilor diplomatice ale României.
Acel complex de cauze, despre care aminteam, avea să-i influenţeze, în chip favorabil, evoluţia. Trebuie insistat pe concursul major pe care Henry Deutschmeister l-a avut în configurarea statutului de cineast internaţional al lui Sergiu Nicolaescu.
Regizorul român a reuşit să intre în forţă în cinematografie datorită ecoului mondial pe care l-a avut filmul său, Memoria Trandafirului, şi despre care, omul politic Corneliu Vadim Tudor spunea, recent, că, acesta, marchează începutul destalinizării în artă (1964). Intrarea în forţă în cinematograful internaţional se datorează primului său lung metraj, Dacii, care propune altă viziune asupra filmului istoric, şi despre care, în perioada turnării sale, cineastul  preciza: “va fi un film sobru, bărbătesc, închinat unui popor ce-şi apără libertatea şi demnitatea. Nu voi face risipă nici de culori, nici de femei frumoase ca în filmele italiene”; “va fi un film dur, apăsător, filmul unor crâncene destine istorice şi nu o faţadă somptuoasă de costume şi şarje pitoreşti”; “…eu ţin neapărat ca războiul să arate aşa cum e. Războiul înseamnă mizerie şi asta vreau să se vadă bine în filmul meu”.
Dacii, alături de filmele premiate la Cannes ale lui Ion Popescu Gopo, Scurtă Istorie (1957); Liviu Ciulei, Pădurea Spânzuraţilor (1965); Mircea Mureşan, Răscoala (1966), reînnoadă la nivel cinematografic, tradiţia prezenţei oficiale cu succes a României în circuitul internaţional al artei, circuit în care România postbelică se manifestase prin personalităţi ale exilului autohton. Două dintre ele Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu au şi fost prezente la premiera pariziană a peliculei Dacii (31 mai 1967).

Ș.P.: Dacă nu mă înșel, chiar dvs. observați o chestiune cât se poate de interesantă: Sergiu Nicolaescu are parte de un drum unic: din exterior spre interior. Succesele internaționale ale scurt-metrajelor nicolaesciene, cele atât de pline de poezie, l-au adus pe cineast la masă, la Cannes, cu președintele Columbia Pictures (care voia să îl angajeze pe cinci ani, începând cu ecranizarea Visului unei nopți de vară). De reținut este dialogul dintre ei: “Ați văzut doar un film cu flori [Memoria Trandafirului]. De ce vreți să mă angajați pentru un lung-metraj?”-“Asta este treaba noastră.”. Acest schimb de replici era înainte ca Deutschmeister să-l convingă să rămână în Europa, înainte de Dacii. A urmat o monumentală carieră în cinematografia noastră. Dar maestrul nu s-a oprit aici. Parcă a vrut cu orice preț intrarea în istorie. Dar, mai întâi, să vorbim despre intrarea lui Sergiu Nicolaescu în conştinţa publică a anilor '60-'70.

C.V.: Cu prilejul aniversării celor 81 de ani de viaţă ai regizorului, în tripla sa calitate de istoric, om politic şi de prieten al cineastului, domnul Corneliu Vadim Tudor spunea: “cel mai mare regizor pe care l-a avut cinematografia română, că asta-i realitatea, că vorbeşte opera pentru el, o operă pentru care Academia Română ar trebui să-l primească în calitate de membru plin”.
Făcându-se remarcat în lumea criticilor şi difuzorilor cu filme documentare, schimbarea de direcţie, prin abordarea unui gen dificil - cel istoric -, avea să-l fixeze pentru totdeauna şi în conştiinţa publicului. Surse orale - nu ştiu în ce măsură consemnate - amintesc de faptul că, la filmul Dacii, s-au spart de 5 sau 6 ori vitrinele cinematografului Patria.
Acesta a fost impactul, încă de la primul lung metraj, spectatorii identificând în persoana cineastului omul care ştia să le transmită alt mesaj decât cel oficial; cel autentic românesc, dispărut, cu foarte puţine excepţii, după august 1944. Reluând o teză susmenţionată (a domnului Corneliu Vadim Tudor), Memoria Trandafirului (1964) reprezintă reperul destalinizării în artă.
Schimbările de direcţie, de înţeles pentru un artist care voia - şi a reuşit - să se manifeste plenar, au fost una dintre constantele activităţii sale cinematografice. De la documentar a trecut la filmul istoric, la cel pentru copii (ecranizări ale unor opere din literatura universală, aparţinând lui Fenimore Cooper, Jack London, Jules Verne), urmate din nou de două filme istorice mari: Bătălia pentru Roma şi Mihai Viteazul, cel psihologic: Atunci, i-am Condamnat pe Toţi la Moarte, cel poliţist: Cu Mâinile Curate, cel politic dezbatere: Un Comisar Acuză, cel de aventuri: Nemuritorii, şi, nu în cele din urmă, filmul de actualitate, reprezentativ fiind Zile Fierbinţi. De aici înainte ordinea genurilor - implicit a peliculelor respective - este aleatorie, motivele prioritare pentru realizarea lor cunoscându-le doar regizorul, care, într-o mai veche mărturie consemnată, îşi exprimase intenţia de a scrie o carte despre: “filmele pe care nu le-am făcut”. De amintit, aici, sunt ecranizarea romanelor Groapa, de Eugen Barbu, Toate Pânzele Sus al lui Radu Tudoran şi comedia Nea Mărin şi Fantomele.
Este foarte greu să ceri publicului  (grăbit, în general) să aibă răbdarea de a vedea tot filmul Mihai Viteazul sau să fie prezent în număr ridicat în săli la pelicula Atunci, i-am Condamnat pe Toţi la Moarte, filme la care, spre deosebire de cele poliţiste, prezenţa era mai redusă. Şi, totuşi, acest lucru se întâmpla. De pildă, primele filme ale cineastului - excepţie făcând cele în care era prezent Septimiu Sever, plecat în străinătate, poate şi alţii -, la zece ani de la lansare, au fost reintroduse în circuitul cinematografic cu acelaşi succes de public, la fel ca la premieră.
Secretul succesului său, limbajul de comunicare, în care se identifică strădania de a face ascultată vocea celor mulţi şi ignoraţi, l-a consacrat (pentru sprijinul acestei afirmaţii de amintit sunt două secvenţe, una din Zile Fierbinţi, cea a discuţiei cu un activistul de partid Cristea, interpretat de Jean Constantin, despre cât, cum şi mai ales pentru cine se fac economiile industriale, şi alta din prima parte a filmului său lansat cu puţin înaintea evenimentelor din decembrie 1989: Mircea).
Aflat lângă voievod, nepotul său, Vlăduţ (Vlad Nemeş), îşi întreabă bunicul: “Bunule, tu eşti nemuritor ?, pentru că tot mai des aud printre curteni - Ăsta nu mai moare odată ?”. Place sau nu celor care, astăzi, pun opera cineastului excusiv sub egida partidului şi, mai ales, filmul Mircea, această frază înfăţişează o stare de spirit care a dominat România deceniului opt al secolului XX (în acel timp, toţi aşteptau dispariţia lui Nicolae Ceauşescu).
Cele două secvenţe evocate mai sus, la care se adaugă multe altele, infirmă categoric tezele formulate în documentarul Epopeea Cinematografică Românească, referitoare la opera cineastului.
Şi mai este un aspect important care l-a făcut admirat şi iubit pe cineast, şi care îl consacră drept unul dintre uriaşii cinematografiei mondiale, asemeni celor care au făcut pionierat în această artă: implicarea autentică, filmată în prim plan, în secvenţele cu grad ridicat de dificultate. Nu întâmplător, la citirea textului ce urma să devină lucrarea Până la Capăt !..., Domnia Sa a adăugat: “Sergiu Nicolaescu rămâne singurul actor care şi-a permis să rişte totul în secvenţele periculoase”.

Ș.P.: Din păcate, oamenii ca Sergiu Nicolaescu nu încap în Academia Română sau in cărțile de istorie. Sunt prea mari. Și, ca să glumim puțin, de s-ar fi spart, bietele geamuri, doar la Dacii! Mergând mai departe, m-ar încânta să reconstruim într-un fel intrarea lui Sergiu Nicolaescu în viaţa publică şi mai ales în conştinţa ei .

C.V.: Sergiu Nicolaescu este un om căruia nu i-a fost greu să intre în viaţa publică, pentru că este înzestrat - pe lângă har şi pregătire temeinică - cu acea calitate de lider care-l recomandă de la sine: este omul exemplului personal, lucru ce, la rândul său, produce efect de contagiune.
Există un amănunt de psihologie naţională, pe care l-a observat generalul Ion Gheorghe, valabil - evident - pentru vremuri de război, dar care ne defineşte ca popor şi pe timp de pace, şi pe care îl consemnează în cartea sa, Un Dictator Nefericit – Ion Antonescu (Calea României spre Statul Satelit). Spune autorul (despre soldatul roman) că luptă bine când îi ştie pe şefi alături de el. Şi alţi ofiţeri (generalul Hans Speidel) pun în raport direct proporţional bunul comportament  al soldatului roman pe câmpul de luptă cu calitatea şefilor lui.
Sergiu Nicolaescu a intuit acest aspect şi l-a exploatat în chip strălucit, realizând, alături de colaboratorii săi, nu numai un număr impresionant de filme, ci şi o şcoală de cascadori, una de călărie şi alta de recuzită. Fără exemplul personal nici nu ar fi putut să convingă atâţia oameni să-i acorde atâta încredere şi să-l urmeze, de la responsabili de rang înalt, la simpli truditori pe tărâm cinematografic; acesta este, pentru lumea filmului de la noi, şi un criteriu de evaluare, calitatea filmelor depinzând de gradul de implicare al dirijorului de film, care este regizorul.
Pentru cineast, având în vedere pregătirea sa de ofiţer, cinematografia este, cred, în egală măsură, un câmp de luptă şi unul al manifestărilor artistice, tehnice, sportive. În personalitatea Domniei Sale, cele trei calităţi se împletesc armonios şi ele sunt cele care l-au orientat către succes.
Despre intrarea sa în viaţa publică, cei mai în măsură să se pronunţe sunt cei care au activat şi s-au maturizat în cele trei domenii susmenţionate odată cu cineastul. Nu ştim câţi dintre ei mai trăiesc şi dacă, dintre cei care nu mai trăiesc, a fost cineva care a lăsat mărturii, impresii scrise.
Dintre cei care mai trăiesc, un cuvânt care cântăreşte greu în evaluarea începuturilor activităţii cineastului îl are doamna Silvia Kerim, critic de artă, istoric, şi care, în calitate de colaboratoare, a participat la o serie de activităţi legate de realizarea filmelor, de prezentarea lor în străinătate, conducând, la diferite evenimente internaţionale, delegaţii formate din membrii echipelor de filmare.
O altă personalitate, care, în dubla sa calitate de om de ştiinţă şi de vicepreşedinte al celui mai înalt for ştiinţific, Academia Română, cu ocazia lansării cărţii omului de film Sergiu Nicolaescu, Destin, Viaţă şi Film, la 1 iulie 2011, s-a pronunţat asupra operei cineastului cu formula: “ca istoric, vă mulţumesc pentru filmul istoric”, domnul profesor Dan Berindei, poate avea un cuvânt greu de spus. Domnia Sa, mai în etate cu şapte ani, şi-a definit statutul de specialist cam în acelaşi timp în care cineastul se manifesta plenar în cele trei domenii amintite. Tot Domnia Sa a făcut observaţia: “Nu am ştiut că tatăl dumneavoastră a fost macedonean. De aici, probabil, voinţa dumneavoastră de a trece prin zid”.
Ultima idee, asociată cu predilecţia cineastului pentru miturile autohtone, pe unele, considerate blestemul istoriei noastre, contracarându-le, la nivel cinematografic - a se vedea filmul Coroana de Foc -, pe altele exaltându-le (năzdrăvanul din basmele româneşti), dă măsura exactă a evaluării corecte a fondului psihologic românesc şi a aspiraţiei sale (a cineastului) de a întruchipa, şi în viaţă şi în film, exact acel tip de personaj care lipsea din peisajul timpului istoric în care a trăit şi trăieşte. Din acest motiv Sergiu Nicolaescu este omul exemplului personal şi tot din acest motiv legenda sa o să dureze, aşa cum ne spune titlul unui alt film al său, Nemuritorii.
Mai departe, la reconstituirea modului în care cineastul a intrat în viaţa publică şi în conştiinţa ei, se pot adăuga colaborările, în calitate de desenator, cu diverse publicaţii pentru copii: Licurici, Pogonici,  articolele din săptămânalul “Contemporanul”, în care sunt menţionate realizarea, alături de regizorul Virgil Calotescu, a filmului Scoicile n-au Vorbit Niciodată şi cel al Andei Boldur, referitor la succesul de care s-a bucurat pelicula de scurt metraj, Memoria Trandafirului, cu ocazia prezentării ei la Cannes, în mai 1964, şi, mai ales, premiera pariziană a filmului Dacii.
Un capitol aparte l-ar putea constitui reflecţia succeselor sale tehnice şi cinematografice în presa şi literatura de specialitate străină; acest lucru pentru că din istoriografie nu trebuie să lipsească analiza comparată.
Nu pot lipsi mărturiile foştilor săi coechipieri, în măsura în care ele există şi dacă aceştia mai trăiesc, din perioada în care activa ca sportiv.
La toate acestea trebuie adăugate propriile mărturii ale cineastului, dar nu făcute în cadrul unui interviu obişnuit, ci într-o amplă discuţie, în care invitaţii, cunoscători ai activităţii sale, să formuleze întrebări de profunzime, şi nu într-o emisiune întreruptă de pauze publicitare.
Demersul este lung şi el nu ar fi decât o reluare a textului cărţii (din care lipsesc unele din amănuntele menţionate aici) din altă perspectivă.

Ș.P.: Cei mai mulți cunoscutători direcți ai fenomenului nicolaescian au devenit nemuritori. Dar, rămân filmele. Și, cu ele, o serie groaznică de controverse artificiale. Culmea, atacă tocmai cei care ar trebui să tacă. Vechiul proverb cu așchia și bârna. E de datoria noastră să răspundem la toate întrebările. Fie ele și malițioase. De unde a izvorât ideea că Sergiu Nicolaescu ar fi fost regizorul Ceauşeştilor, când acesta a nu l-a văzut decât de trei ori pe dictator şi multe filme i-au fost cenzurat? Credeţi că a fost o dezinformare voită, conştientă? Sau doar opera unor barbari, care acționează în sfera unei mari frustrări?

C.V.: Având în vedere momentul politic şi istoric pe care îl trăim, titulatura de dictator dată lui Nicolae Ceauşescu nu mai este de actualitate.  Până să adopte o politică ale cărei efecte cetăţenii nu le împărtăşeau, până să ajungă în situaţia de a fi dezinformat/părăsit de către cei în sarcina cărora cădea tocmai precisa informare şi apărare a şefului de stat, Ceauşescu s-a dovedit a fi un om de stat responsabil. Pe vremea sa România reprezenta ceva în lume. Astăzi nu mai reprezintă aproape nimic.
Aceasta este însă o altă chestiune.
Răspunsul la prima întrebare şi primul aspect al problemei poate fi găsit într-o secvenţă din filmul Revanşa. Filmată în parcul Bordei, ea îi are ca protagonişti pe Pârvu (Amza Pellea), avocatul Marin (Alexandru Dobrescu), un mic activist comunist (Ovidiu Moldovan) şi pe comisarul Moldovan, discutând evenimentele politice la zi (era 23 ianuarie 1941). Contrariat că noul chestor şef - Moldovan -, obligat de statut şi de sarcini, se angajează în lupta lui Antonescu cu legionarii şi reprosându-i acest lucru prin fraza: Înţeleg ! Îl scapi de concurenţă”, Pârvu primeşte următorul răspuns de la comisar. ...în acest moment interesele coincid. Din motive personale, Antonescu vrea să scape de legionari. Voi, comuniştii, şi eu vrem să scăpăm ţara de fascişti. Momentul nu trebuie ratat. Mai ales acum, că putem lucra cu acte în regulă. Cât priveşte pe Antonescu, sunt sigur că va veni momentul când vom scăpa şi de el.”
Înlocuind personajele fictive cu cele din perioada în care a fost turnat filmul, lucrurile devin mult mai clare.
Au fost o serie de motivaţii personale ale cineastului, împletite cu propriile sale aspiraţii, care s-au întâlnit în mod fericit cu intenţia conducătorilor politici de atunci de a ilustra trecutul istoric şi actualitatea, iar acest trecut istoric şi actualitatea în care trăiam nu puteau fi date pe mâna unor oameni lipsiţi de profesionalism, de simţ patriotic şi de acel tip de personalitate care reuşeşte să se impună, topind animozităţile dintre colaboratori, şi să meargă la public.
Foarte multă vreme am crezut că la baza acestei teze: regizorul Ceauşeştilor, stau inconformismul politic de care unii ar fi vrut să dea dovadă atunci, în acele vremuri, şi o viziune artistică superioară. Nu ! Pentru că, observând atent, dacă unii dintre cei care acuză au talent, ei sunt, alături de ceilalţi, lipsiţi de talent, absolut tributari angajamentului de care trebuie să dea dovadă un om de film. Cineastul chiar spunea despre cei înzestraţi, care intrau în instituţiile superioare de învăţământ şi neglijau studiul: ...se spune despre băiatul ăsta că are talent. Ce talent are ? Ce talent ? Şi uite aşa studentul  trece prin facultate precum cuţitul prin unt”.
Apoi, un aspect foarte important, care cântăreşte mult în acea falsă apreciere: aspectul pecuniar. Şi în acea epocă, şi acum, contestatarii au fost deranjaţi că nu au acces nelimitat la resurse. Nu responsabilii politici din sectorul artistic au căutat un regizor căruia să-i spună: îţi punem la dispoziţie bani, resurse materiale, şi vezi ce poţi face. Cineastul, mai întâi, şi-a demonstrat profesionalismul, lucru recunoscut, în egală măsură, şi de occidentali. Urmarea a fost filmul Dacii, prima superproducţie românească, făcută în colaborare cu studioul Franco/London Film (străinii nu investesc bani fără profit şi fără scop). De aici înainte calitatea documentar/artistică şi succesul de casă - confirmate şi reconfirmate - au mers mână în mână, lucru care a dus, obiectiv, la un statut de preeminent. Ar trebui făcută o statistică amănunţită care să ilustreze câte filme au făcut ceilalţi regizori în cinematografia română cu banii pe care i-a adus filmele lui Nicolaescu, pentru că este inadmisibil ca celui care a tras instituţia după el să i se ceară, astăzi, să-şi întrerupă activitatea de către cineaşti care nu au reuşit, în nici un chip, să-şi impresioneze publicul cu producţiile lor, în maniera în care a făcut-o Sergiu Nicolaescu.
Pe 30 iunie 2011 cineastul spunea: Nu am pretenţia ca cineva să mă egaleze, pentru că, astăzi, nu mai este posibil, însă cei care mă contestă să facă, măcar, un film în condiţiile în care l-am făcut eu pe primul”.
Al treilea aspect stă în însăşi titulatura cu care a fost definită faza de evoluţie în care se afla România acelui timp - ea debutând în perioada lui Dej, fiind apoi identificată cu însăşi persoana lui Nicolae Ceauşescu -, aceea de naţional/comunism (deşi asocierea celor doi termeni este antagonă (comunismul fiind internaţionalist), formula capătă consistenţă; a demonstrat-o profesorul Florin Constantiniu în cartea sa, De la Răutu şi Roller, la Muşat şi Ardeleanu, identificând similitudinile dintre evoluţia istoriografiilor sovietice şi româneşti în perioadele lor comuniste şi precizând momentele când comunismul din acele ţări a fost obligat de împrejurări să îmbrace haina naţională. Sergiu Nicolaescu combate această formulă  într-un chip elegant şi original, avansând-o pe cea despre care aminteam mai sus: naţionalism românesc, care depăşeşte partidele).
În acea fază de evoluţie istorică se înscrie cea mai mare parte din activitatea cineastului şi acest lucru a întărit teza falsă, enunţată mai sus. Nimeni însă nu a insistat pe o cercetare de fond, cu exemple din filme, care să releve faptul că nu se combate ordinea de drept (suntem un popor de ordine; spunea Ion Antonescu) şi că prin intermediul ordinii de drept se poate impune o ordine de fapt, exclusiv îndreptată împotriva abuzurilor, incompetenţei şi demagogiei.
La toate acestea se mai poate adăuga un aspect de ordin personal şi anume invidia. Faptul de nu putea să fi şi să faci ceea ce altul este şi face a alimentat permanent nemulţimirile contestatarilor, care s-au materializat, fie prin filme identice ca tipologie, dar slabe ca nivel artistic şi patriotic, sau prin remarca, potrivit căreia, respectivii nu au urmărit să obţină succesul. Sergiu Nicolaescu avea şi o replică pentru ei: cine spune nu a urmărit succesul în carieră înseamnă că nu l-a cunoscut”.
În concluzie, avem de-a face nu cu o dezinformare voită, conştientă, pentru că dezinformarea are caracter subversiv, neoficial, ci cu o teză falsă prezentată drept adevăr incontestabil.

Ș.P.: Și atât de sincer o spunea cineastul: “Nu am fost mai deștept sau mai talentat decât alții. Dar am muncit mai mult!”. Societatea noastră a avut și are în continuare hienele ei. Curios că atât cât leul trăiește, ele nu au puterea să atace. După cum este spus magistral în filmul Triunghiul Morții (de către Octavian Goga, interpretat de Constantin Cotimanis): “Suferim de o meningită morală înfiorătoare”. Pentru a întări subiectul precedent, doresc să aducem în discuție filmele cenzurate ale lui Sergiu Nicolaescu şi piedicile puse, care au fost mai mari decât - atât de clamatele - " avantaje " pe care le-a primit.

C.V.: Aşa cum enunţam mai sus, citând un istoric contemporan, cinematografia era la momentul intrării sale în instituţie “strict ideologizată şi atent controlată”. Sigur că o astfel de piedică cu greu se putea depăşi. Nu era nevoie numai de pricepere, curaj, angajament, viziune artistică superioară, ci şi de susţinerea colaboratorilor, pentru că numai întărind convingerea anturajului profesional şi a responsabililor politici că rezultatul actului artistic mulţumeşte toate categoriile implicate în concepţia, realizarea şi recepţia lui putea capăta încrederea acestora. Or, tocmai această susţinere majoritară s-a lăsat aşteptată.
Despre dificultăţile de ordin ideologic şi politic întâmpinate la realizarea primelor 4 filme documentare lipsesc referiri scrise. Sunt prezente însă relatările directe. Într-o emisiune a omului de film, Laurenţiu Damian, cineastul mărturisea că un omolog rus, mai vârstnic, veteran al războiului antifascist, reproşa filmului Memoria Trandafirului că este prea simbolist, războiul şi perioadele  imediat următoare lui, acalmia şi, în cele din urmă, pacea, neavând nimic comun cu florile. Atunci cineastul i-a dat un răspuns stupefiant, ce obligă la reflecţie şi care arată diferenţa dintre percepţia ideologică de tip sovietic şi aspiraţia, materializată prin scurtul documentar, de a ieşi din tiparele filmului stalinizat: Dumneata când te duci la cimitir, să te reculegi la mormântul foştilor camarazi de arme, nu te duci cu flori?
Însă pentru Sergiu Nicolaescu străinii au constituit o piedică în mai mică măsură decât proprii lui compatrioţi, cum şi exemplifica într-un interviu din 1971: Pentru mine succesul are gust amar.
Marele trăitor creştin, Arsenie Boca, împărtăşea faptul că România este ţara în care succesul nu are succes, iar Sergiu Nicolaescu nu face excepţie, numai că Domnia Sa este excepţia care contrazice regula, având şi un serios şi constant aliat: publicul spectator. Păstrând distanţa ce separă pe omul Bisericii de omul de film, şi la unul, şi la celălalt, în primul rând oamenii de rând erau cei care se duceau, nechemaţi, să capete lumină spirituală şi forţă combativă.
Lipsa de succes a întâmpinat-o însă în faţa unor confraţi sau a unor intelectuali ce au alte standarde, sau care nu pot îndeplini anumite standarde. De exemplu, un mai tânăr regizor, proaspăt premiat internaţional, cantona evoluţia artistică a generaţiilor trecute de actori doar la rostitul de replici din cartea de istorie, făcut din galopul calului, acuzându-i de lecturi insuficiente în domeniul artei şi culturii. Păi ar trebui să i se amintească respectivului regizor că unul dintre acei „călăreţi”, Ion Besoiu, actor de teatru şi film, în egală măsură, are o cultură de nivel academic. Şi mai sunt şi alţii.
Revenind la debutul cineastului în lung metraj, primele greutăţi le-a întâmpinat chiar la filmul Dacii, din partea lui Titus Popovici, scenaristul filmului, piedici soldate cu o şedinţă de analiză la care erau prezenţi toţi diriguitorii artistici şi politici ai cinematografiei din acel timp. Operatorul filmului, Costache Ciubotaru, şi el prezent la şedinţă, i-a luat apărarea însă numai refuzul categoric al regizorului - de a admite numirea unui al doilea regizor, când filmul era aproape terminat - şi o scrisoare semnată şi trimisă de echipa de actori străini: Marie Jose Nat, Pierre Brice, Georges Marchall, în care anunţau că părăsesc ţara dacă se schimbă termenii contractului, au induplecat partea română să reintre în normal.
Nici succesul internaţional al filmului, nici extraordinarul său impact la publicul autohton n-au convins în unanimitate pe responsabili cinematografiei, în special pe secretarul general al partidului, Nicolae Ceauşescu, care acorda o atenţie deosebită fenomenului cinematografic din ţara noastră, şi care a intervenit personal ca următorul mare film istoric să aibă distribuţie exclusiv românească.
Între timp, cineastul realizase coproducţia Kampf um Rom, lucru ce a determinat firma Columbia să se implice alături de Studioului Cinematografic Bucureşti în realizarea unuia dintre cele mai mari filme istorice din toate timpurile, Mihai Viteazul. Finalizarea sa, în condiţiile în care a fost planificat - cu distribuţie internaţională, şi cu un buget de patru ori mai mare -, l-ar fi scutit, astăzi, pe cineast de comentarii neavenite, consacrându-i definitiv talia mondială.
Toată lumea ştie că Sergiu Nicolaescu concepe şi realizează rapid filme, or, faptul că de la data intrării în producţie - în numărul din martie 1968 al revistei Cinema apar primele fotografii/probă ale actorilor selectaţi pentru distribuţie - şi până la data lansării – 8 februarie 1971 - au trecut trei ani, arată dificultăţile pe care cineastul le-a întâmpinat în demersul său artistic (Mihai Viteazul a avut 128 de variante distributive, pentru rolul titular candidaţi fiind mai toţi mari actori români ai vremii. Cineastul îi enumeră într-un volum autobiografic).
Apoi, trebuia ca faza regizorală să cuprindă un număr de doi  titulari: Mihai Iacob, Mihu Iulian, Liviu Ciulei au fost numele vehiculate, principalul motiv fiind imposibilitatea ca Nicolaescu să rezolve singur faza regizorală în secvenţele în care era implicat actoriceşte - deşi când filmul intrase în linie dreaptă pe Nicolaescu îl găsim în rolul celui căruia Allah îi şoptise că o să ajungă cândva mare vizir, Selim Paşa, au fost filmate secvenţe cu el în rolul titular, Mihai Viteazul. Câteva se regăsesc şi în varianta destinată marelui public. Se pot identifica la o vizionare atentă.
Piedici avea să întâmpine şi la gala UNIATEC/Moscova, când, în sala Congreselor, acolo unde se vizionau filmele respectivului festival, proiecţionistul rus a sărit intenţionat peste bobina în care erau incluse secvenţele unirii istorice cu Ţara Moldovei, doar o intervenţie energică din partea sa şi a inginerului de sunet, Anuşavan Salamanian, pelicula putând fi vizionată integral. Urmarea a fost că juriul nu i-a mai acordat filmului premiul cel mare.
Atunci, I-am Condamnat Pe Toţi La Moarte a ratat un important premiu la Cannes pentru că, la obligaţia juriului, care impunea un timp limită de rulare a peliculei, cineastul a refuzat să-şi amputeze opera, adică să taie din film ultimul sfert de oră/exact partea semnificativă şi cea din care s-a inspirat şi titlul .
La Francois Villon, piedicile au venit din ambele părţi, începând cu cei care se angajseră financiar din partea franceză în realizarea filmului - cu orientări politice de stânga - şi până la autorităţile române, care au refuzat participarea ambasadorului Franţei la Bucureşti la premiera de gală a filmului.
Osânda este iarăşi un film care nu cadra cu morala proletară şi pentru a cărui lansare condiţia a fost cu un final peste aşteptări, pelicula Zile Fierbinţi, film de actualitate al cărui punct de maxim interes este replica inginerului Mihai Coman: economia se face în folosul oamenilor, nu împotriva lor, şi  orice acţiune care nu se conduce după acest principiu se numeşte demagogie.
Despre filmul Ziua Z se spune că a fost realizat ca o condiţie a ecranizării romanului Ciuleandra, al lui Liviu Rebreanu. Ziua Z a fost turnat în vara anului în care se împlineau 40 de ani de la evenimente, lumina ecranului văzând-o în prima jumătate a lui 1985.
Mircea, lansat tot în 1989, după Francois Villon, cu spectacolul de gală amânat şase luni datorită schimbărilor cerute de diriguitorii politici ai sectorului artistic şi cultural - şi de însuşi Nicolae Ceauşescu - şi refuzate de cineast, atacă dur atât regimul cât şi condiţia în care ne găseam noi la acel moment. „Nu vreau să domnesc peste oameni în genunchi” spune domnitorul Mircea, prin respectiva atitudine vrând să readucă în memoria colectivă imperativul unei demnităţi naţionale pe care am avut-o cândva şi care era necesar să o avem de atunci înainte, pentru că nici atunci şi nici astăzi nu ne-am recăpătat-o şi nu ne-o recăpătăm decât cu greu.
După 1990, exceptând Începutul Adevărului. Oglinda, cu un extraordinar spectacol de gală, ţinut la Sala Palatului, şi cu o puternică recepţie din partea publicului, cineastul s-a confruntat cu situaţii ridicole, cum a fost cea de la filmul Triunghiul Morţii, când nu i s-a aprobat folosirea interioarelor castelului Peleş pentru reconstituirea Consiliului de Coroană, din august 1914, moment cinematografic în care Sergiu Nicolaescu îl interpreta pe bătrânul rege Carol.
Acestea ar fi doar câteva exemple din piedicile majore pe care le-a întâmpinat în cariera sa. Cu cele mărunte s-ar umple romane destinate publicului amator de telenovele. Nu e locul să fie menţionate aici.
Munca de regizorul poate fi comparată cu cea a dirijorului de orchestră. El ştie ce trebuie să-i ceară muzicianului şi nu obligatoriu să-l înveţe să cânte. Faptul că Sergiu Nicolaescu a ştiut cum cum să-şi dirijeze echipele, cu precizarea că s-a concentrat asupra fiecărui amănunt în parte - implicându-se direct şi personal -, fără să neglijeze ansamblul, face din el o figură singulară în cinematografie, asemeni pionierilor autohtoni şi mondiali ai acestui domeniu. La un popor obişnuit să ia totul cu uşurătate, cum preciza despre noi, în 1997, un alt uriaş, de data asta istoricul Florin Constantiniu, era de aşteptat ca, pe lângă simpatii, regizorul să acumuleze şi un serios capital de invidie. Societatea românească demonstrează, încă o dată, că nu are nevoie de personaje care să spargă plafoanele normelor obişnuite. I-ar afecta stilul de viaţă, iar ea nu agreează schimbările majore.

Ș.P.: Perfect edificator! Și atunci, atac cu un ultim subiect. Sper, la fel de provocator: cum vedeți stilul Sergiu Nicolaescu în contrast cu modul postdecembrist de a face film?

C.V.: Sergiu Nicolaescu nu şi-a schimbat stilul, ca, dealtfel, toţi oamenii din ţara asta care-şi respectă profesia. Timpurile s-au schimbat însă. Şi oamenii. Generaţiile se schimbă şi, odată cu ele, valorile pe care acestea le îmbrăţişează (în 1978, cineastul avea să precizeze că lucruri care, la intrarea sa în cinematografie, le făceau muncitori specializaţi, acum ajunsese să le facă el, datorită lipsei de interes a celor implicaţi).
Filmul este un product care cere un grad ridicat măiestrie şi, pe lângă satisfacţii de ordin pecuniar, trebuie să le aducă şi pe cele de ordin estetic. Or, astăzi, cu foarte puţine excepţii - şi mă refer aici la pelicule, nu obligatoriu la autorii lor, între care există o solidaritate de vârstă, şi care o întrece pe cea a gradului ridicat de profesionalism -, filmele sunt tributare la multe capitole.  Nu se poate spune că autorii lor nu ştiu cum ar trebui să-şi  exercite profesia, dar se observă o predilecţie pentru tot ce e facil, lejer şi care, obligatoriu, trebuie să contrazică în formă şi, mai ales, în fond felul în care se făceau filme în trecut, începând de la valoarea subiectului şi până la tehnica de filmare. Dintr-un subiect banal nu se poate face un film cu mare impact la public, după cum nu se mai poate filma aflat în deplasare cu camera pusă pe umăr, pentru că s-a inventat travellingul. În felul ăsta nu se poate merge înainte. Şi nu numai atât. Din dorinţa de a ataca mai vechile generaţii de actori şi regizori, care s-au afirmat şi consacrat în trecutul regim politic, de până în 1989, s-a ajuns la o negare a operei lor prin antifilm. Se renunţă intenţionat la aerul de solemnitate, se trimite totul în derizoriu.
Două pelicule de interes şi de menţionat pentru tematică, realizate după 1990 sunt: Undeva în Est (Nicolae Mărgineanu, din generaţiile mai vechi) şi Portretul Luptătorului la Tinereţe (Constantin Popescu, încă tânăr cineast). Ultimul film are secvenţe ce surprind exact atmosfera epocii şi atitudinile protagoniştilor, dar care, din păcate, contrastează cu cele în care aceiaşi protagonişti au un degajament în atitudine specific mai degrabă tinerilor de astăzi şi nu celor de atunci (l-am cunoscut pe Ion Gavrilă Ogoranu). Nici limbajul, în unele situaţii, nu e cel autentic. Apoi, nu am cunoştinţă despre vreo femeie căreia, în anchetă, să-i fi fost arse picioarele cu benzină însă, aici, mai intervin şi rimele artistice cu alte filme, unde întâlnim secvenţe relativ identice.
Astăzi, când la nivel istoriografic se pune semn de egalitate între extremele politice ale secolului XX, la nivel cinematografic se recurge la similitudini de imagine, privind tratamentul în anchetele politice al deţinuţilor, atât de către nemţi, cât şi de către bolşevici. Peste toate acestea, se vede că autorul şi-a dat silinţa să facă un film bun.
Concret, trăim într-un timp al comodităţilor, iar comoditatea dublată de lipsă de coeziune îl face pe omul prezent incapabil de muncă grea, susţinută şi fertilă. De aceea, este greu de crezut că cineva se va mai trezi la orele 6 dimineaţa, îşi va începe activitatea la 8, încheind ziua de lucru la 12 noaptea, îşi va refuza concediul de odihnă vreo 36 de ani, va aborda o serie de domenii conexe pentru a da consistenţă activităţii sale, va munci după standarde occidentale într-o ţară aflată în vecinătatea orientului, va fi solicitat să lucreze în occident încă de la prima ieşire internaţională (pe contestatarii săi, şi nu numai ai săi, nu-i cheamă nimeni), va produce acel efect de contagiune, menit să-i asigure susţinerea, succesul, popularitatea pe termen lung, cum a făcut-o Sergiu Nicolaescu.

4 comentarii:

  1. Cred ca ar trebui completat si cu ultima intrebare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mai trebuia adaugat, dupa lipsa de coeziune, lipsa de orizont.

    RăspundețiȘtergere
  3. ... iar comoditatea dublata de lipsa de coeziune, LIPSA DE ORIZONT, il fac pe omul prezent... Ce este scris cu majuscule trebuia sa faca parte din interviu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Din acest interviu lipseste ultima intrebare si o ultima consideratie, gandita si scrisa dupa disparitia cineastului.

    RăspundețiȘtergere