duminică, 14 aprilie 2013

Patima primăverii (manifest aniversar)

Din revista "Raze de lumină"


Celor care trăiesc în sufletul meu ca nişte stele de foc pe cerul nopţii fără sfârşit


Se scurge încet, dureros, hapsân timpul.  Cumplit.
A fost iarnă tăcută. Ici, colo, câte-un vin fiert, vreo ţigară.  Prea multe lacrimi, prea multe lumânări.
Cerul, mizerabil, întreţine tragic melancolia.
Laolaltă cu vioara domnului Bacovia, simt în corp strigăte de contrabas, de pian. Un jazz sau un blues cotidian, răsfrânt pe la colţuri de stradă. Doar noaptea atacă alămurile, viorile, orchestra toată, ca o lovitură de graţie. Clipele delirului.
Zile ca foile unui carnet de schiţe. Vreo culoare? Nu cred. Sunt rarisime în carnetul meu. Tranşee întregi de negru, câmpuri de alb. Şi anul a început ca o ghiulea. Să nu se supere baronul Münchhausen dacă o să mă cocoţ şi eu din fugă.
*
S-a crăpat de an nou cum nu se putea mai prost. Şi l-am sanctificat, prea devreme, pe - deja - idolul Sergiu Nicolaescu. Ruinele României au început din nou să se scufunde spre groapă. Eu? Nu mai pot fi ca înainte. Aveam certitudinea că nu se va întâmpla atât de devreme şi atât de repede. Dar unele filme nu au finaluri fericite.
Am trăit zile de groază. Sergiu Nicolaescu nu e eroul meu. E o entitate aparte, superioară. E un stâlp de rezistenţă al  civilizaţiei noastre. Dar şacalii, totuşi, sunt liberi. Muşcă şi se îmbată cu ultimele picături de sânge ale celui care şi-a lăsat corpul aici şi a plecat pe tărâmuri mai bune.
 Şi ce rămâne de pe urma sa? Nemurirea.
Ceasuri de disperare. Am scris un text care m-a sfâşiat.  Am aprins, cu focul sufletului meu, candele de zăpadă. Simţeam că ceara care se scurge, zăpada care se topeşte, sunt eu. Dar drumul meu de-abia acum începe. Îl vreau frumos, dar greu. Atât de greu, încât, la penultima staţie, voi scrie, poate, Patimile după Ştefan. N-am trăit şi nu voi trăi pentru material, pentru existenţa zilei. Sunt convins că aşa au făcut şi idolii mei. Aşa le e unora osânda...
*
Dacă iubesc ceva la oraş, e paradoxul. Ce satisfacţie ciudată! Să te plimbi într-un furnicar, să te izbeşti de oameni, să te împiedici de maşini şi totuşi să fii singur cuc. În natură, lucrurile sunt mai simple. Acolo, asculţi tăcerea, total necunoscută oraşului.
Cel mai plăcut la o plimbare e senzaţia de derivă – evident, interioară -,  deşi, nu-i aşa, ştim încotro ne îndreptăm, ştim ce urmează să facem, ştim unde ne ducem. Foarte puţini ştiu să iasă din tipare. Şi, de ce nu, mersul poate releva asta.
S-a pierdut orice urmă de eleganţă, de precizie, de stil. Vremurile înoată în mizerie. Eu nu pot.
*
Dobrogea, deşert al Balcaniei. Aici, nimic nu e deplin, nimic nu e omogen. Nici măcar eu, care m-am rostogolit pe pantele Carpaţilor, până în Argeş şi de aici, în Dunăre, care m-a purtat până la Marea cea Neagră. Nu cred să mă fi simţit străin vreodată. Dar în nisipurile şi ruinele Tomisului, în acest întuneric al declinului, nimic nu străluceşte mai puternic decât marea. Marea, vegheată de domnul Eminescu şi eterna-i muză –  la picioarele cărora îmi pot pleca pios capul.
Eu mă înalţ şi totul în jur e deşertăciune.
*
Ève, Ève encore un souvenir
 Qui m'a brûlé le cœur avant que de faiblir
 J'ai cru devenir fou, j'ai voulu en mourir
 Mais le temps guérit tout, un jour sans crier gare
 Ève, Ève à mordre follement
 Dans le fruit de l'amour, on se brise les dents
 Si tu m'as fait du mal j'ai conservé pourtant
 Le souvenir des jours... je crois que je m'égare.

Cât am descântat acest fragment de Aznavour şi, iată, minunea : o muză cu numele femeii primordiale. N-am putut avea, deci, decât un făurar cât se poate de interesant. O lună năpădită de lupi, de lupoaice. Şi totuşi, luptă perpetuă. Pentru supravieţuirea pe culmi.
Da, lupoaice tinere. Una în mod special a deşteptat în mine pofta nebună de poezie. O explozie neprevăzută în orizonturile monotonului.  Cred că asta a însemnat apariţia ei. Am redevenit, aşadar, om. Am simţit din nou acea plăcută arsură, acel rift care despică tot spiritul, care lasă mintea pradă sufletului, într-o cădere liberă spre abis.
Şi a scris nobilul nebun o poezie, un răvăşel pe care l-a trecut prin respiraţia trandafirilor de Windsor. În limba lui Hugo. Un rêve. Dar, vai, eu, biet erou romantic, sunt strivit cu tot cu vise de didascaliile Tatălui: (şi muza, stânjenită, îi întoarse spatele).
Am strecurat bileţelul, gravat cu un trandafir negru, în poşeta făcută parcă din pielea ei, pe care am mângâiat-o în treacăt. Şi m-am rugat. Dar, didascaliile nu-l iartă pe actor.
Reversul monezii a sărutat pavajul ca un trăsnet şi cinicul a intrat în scenă. Din ciocolată au sărit alunele, stafidele, viaţa. A rămas doar laptele, ca un doliu alb peste sufletul meu, încă o dată adus în camera de tortură a agoniei. Şi-am scrijelit pe pereţi un post-scriptum.
N-am regretat niciodată sincer faptul că m-am aruncat în ridicol cu capul înainte şi braţele deschise. Pateticul este perceput drept penibil. Astfel, am încetat să mai sufăr pentru alţii şi am început să sufăr numai pentru mine. O coptură groaznică de furtuni.
Am devenit îngrijorător de cinic (dovadă stau ultimele mele poezii, pentru muze rătăcite). Si asta probabil dintr-o singurătate perpetuă, prin care au răsărit miraculos prietenii tainice. Dar, trecerea rece prin lume, analiza ei nemiloasă, dezamăgirea, dezgustul, loviturile – primite şi date – au dezvoltat o anumită abilitate. Asta nu poate fi decât un semn al înrăutăţirii: mintea ajunge din urmă sufletul.
*
Cuget că filosofia nu e o ştiinţă, ci o artă.  Arta omului de a se căuta în oglindă. De a-şi da sens vieţii. De a vedea viaţa într-un mod unic. De a-şi crea lumea.
Am acceptat o provocare la finele iernii. Un eseu filosofic. Cu Sergiu în gând, am ales să vorbesc despre cunoaştere. Şi am pornit pe lungul drum al freamătelor. Al măştilor făuririi.
M-am răscolit – ca penru fiecare scriere – şi m-am descoperit din ce în ce mai mult.
Dacă există doi sfinţi mai pătimaşi şi suculenţi, aceia sunt Cioran şi Ţuţea. Diametral opuşi în geniu. Doi asceţi ai nebuniei şi absolutului. Amândoi, atât de puternici, încât lumea lor poate ori risipi, ori înălţa un spirit. Nu mulţi pot înţelege flacăra mistuitoare a lui Cioran şi nici aripile de nea, moi şi albe, ale lui Ţuţea.
Am vorbit despre cunoaştere ca formă sine qua non a superiorităţii, despre cunoaştere izvorâtă din suferinţă şi credinţă. Despre modele, idoli, sfinţi. Şi nimic nu mi-a fost mai clar (sau mai departe?) decât – din nou – domnul Cioran: Doamne, fără tine sunt nebun şi cu Tine înnebunesc! Copleşitor!
*
Am primit, de curând, încă o ediţie din Groapa lui Eugen Barbu. Şi în biblioteca mea s-au făcut trei. Ce privelişte mai frumoasă pentru un scriitor dispărut decât să-şi vadă opera vie, încă zbătându-se! [Vedeţi dumneavoastră, nu mi-aş îngădui o trufie mai mare decât retipărirea şi aplaudarea mea la nesfârşit. Care să-i astupe, totodată, pe proşti. Pentru că, nu-i aşa, ne sunt şi ei folositori.]
Sunt, totuşi, supărat. Ianus stă început într-un raft, străpuns mai la debut de semnul de carte din piele cu chipul conului Mihai. Şi tot stă de la dispariţia lui Sergiu Nicolaescu. O să ducă probabil o luptă cu Ghepardul agil al lui Lampedusa care de-abia a ieşit din desiş. Poate şi lady Christie îi pregăteşte o cupă cu cianură. Noica, în cuminţenia sa, mă face să îl iubesc din ce în ce mai mult pe Cioran. Mă arunc din nou în braţele lui Ţuţea, mereu făurind.
*
Hipnotizat de discurile de vinil. Mi-a fost făcută o adevărată bucurie cu pick-up ăsta.  Toată cămăruţa s-a transformat într-o mansardă. Şi sufletul meu? Tăiat de arcuşul lui Paganini, înălţat de Imperialul lui Beethoven, străpuns de Recviemul lui Mozart.  Dar ce ceai ar fi mai cald pentru sufletul meu la înflorit de primăvară decât Johnny Răducanu? Condens.
Jazz-ul a dezgheţat acest început de an şi la scurs în păhăruţele ghioceilor. Zile de mai şi zile de octombrie, cu pomii prea leneşi să se îmbrace. Colind afumat de parfumul coardelor încinse de contrabas. Şi, din când în când, mai fluier ca un negru vagabond vreun blues din St. Louis. Alunec pe străzi ca un sunet de trombom.
Ce secvenţă de film! Imaginea lui nea Johnny cântând la contrabas, topindu-se în imaginea sa cântând la o femeie. Iată unde era regizorul!
*
E mândria mea, pot spune, că am declanşat şarje de aplauze pentru doi maeştri: Radu Beligan şi Tudor Gheorghe. Plecarea maestrului Nicolaescu nu a făcut decât să declanşeze în mine o frică nebună. Că ei se duc fără ca eu să îi cunosc.
Aşa că, m-am regăsit a doua oară în Egoistul. Trebuie spus că piesa lui Anouillh este impecabil scrisă, reuşind să-şi atingă scopul: crează viaţă. Un scriitor încolţit de familie, prieteni, de lume, sufocat, nelăsat să scrie în linişte sau să îşi aprindă o ţigară, se hotărăşte să se revolte, calm, tot prin scris. Maestrul Beligan? De aur, dublat de un Damian Crâşmaru delicios, o Simona Bondoc ravisantă şi un Mihai Niculescu discret în talentul său.  De ce nu, am putut observa arta improvizaţiei, lejeritatea interpetărilor (care ascunde în spate o încordare emoţională fantastică) şi geniul. Dumnezeirea unor titani. A, da. Şi iubirea: maestrul Beligan a ieşit din scenă cu faţa!
L-am găsit în culise – atât de alb că îmi dădea o puternică senzaţie de puritate -. Apoi, întâlnirile cu şarmanta Lamia (care mi-a zâmbit atât de frumos şi a roşit atât de repede la umilele mele felicitări), cu domnul Niculescu (cu care am vorbit despre Sergiu Nicolaescu, Oglinda şi de care m-am despărţit atât de greu) şi doamna Bondoc (în ploaia măruntă, scuzându-se că s-a semnat urât)...  O seară a farmecelor suave...
*
Am avut mereu ambiţia autodidactului. Pasiunea sa. Am căutat mereu să învăţ de pe diferite crengi ale arborelui vieţii. Şi, l-am găsit cântând pe un ram de salcâm nebun pe maestrul Tudor Gheorghe. Nu m-am mai despărţit de el. Prima lecţie serioasă despre Sorescu de la el am luat-o. Da, ce-i drept, cea despre Caragiale mi-a plăcut mai mult. Nu se poate cu de toate. Acelaşi Caragiale care i-a dat ideea Domnului să mă facă Lefter Popescu pentru o seară. Dar, ce-am avut şi ce-am pierdut? O invitaţie. Nu s-a pitit în nicio carte.
Şi, ştrengar, m-am furişat prin culise. Luminile odată stinse au luat cu ele orice dubiu. Apoi:
- Maestre, mă plec nu numai cu omagiu, dar şi cu rugaminte. Aduceţi-ni-l pe Adrian Păunescu!
- Păunescu... o să vină şi vremea lui. S-avem răbdare şi speranţă!
*
Nu-mi voi trăda niciodată viciul pentru cinema! Este o nebunie: îmi împuşc venele cu role de film! Şi ultima lună... ce desfătare!
Amour  de o forţă incredibilă. Titlul filmului se justifică pe deplin. Câte înrebări pune... Oare noi suntem în stare de dragostea lui George? Greu de crezut. Emmanuelle Riva şi Jean-Louis Trintignant, actorii anului. Haneke a scris poezie despre adevăratul rost al vieţii.
Amadeus  drumul creatorului de la credinţă spre dezamăgire. Bietul Salieri! Greşeala lui e că îl reneagă pe Dumnezeu, centrul universului său! Atunci? Să te poţi aştepta la izbândă? Este firesc ca nebunul (în ochii lui Salieri, bufonul genial) Mozart să triumfe, pentru că nu e angajat decât în sărăcia materială şi deriva morală! Un film despre, până la urmă, propria degradare.
Moarte la Veneţia – un film foarte personal al lui Visconti. Faţă de Ghepardul, de exemplu, se simte căldura cu care regizorul şi-a scris această impresionantă şi emoţionantă operă. Artistul alunecă în declin şi se ancorează de o efemeră muză, dar acesta nu este decât un cântec de lebădă ce îi vesteşte sfârşitul. Sir Bogarde crează un personaj excepţional, care nu reuşeşte să conceapă că este o nefericită marionetă a destinului într-un joc ce se termină în moarte.
Şi, de altfel, poate asta este soarta artistului: să moară într-o ultimă încercare de a-şi aduce creaţia în absolut.
*
A crea... Re-creare. Iată cuvintele de opiu care mi-au încântat simţurile într-un martie de mac. Roşu, cu un suflet, totuşi, negru. Am redat unei amintiri sângele. Şi amintirea a prins viaţă.
Ştefan Procopiu... îl cunosc, parcă, de o viaţă. Şi totuşi, ce viaţă a avut el? Numai soţia lui a putut să ne-o dezvăluie. Din păcate, prea puţin. Păcatul ăsta mi-a dat libertatea de-al învia, de a-l picta cum vreau, în culorile indicate de doamna profesor Procopiu. Iată un orgoliu pe care nu pot să mi-l suprim: l-am făcut pe Procopiu din nou pământean. Laolaltă cu doamna sa şi revoltatul Grigoraş Moisil! Oi fi sortit teatrului, te pomeneşti! Dar, opiul ăsta m-a cufundat în nisipul bucuriei, apoi m-a tăvălit prin vânt. Şi doar nişte lacrimi au răsărit când am mărturisit cuiva:
Eu! Eu l-am înviat pe Procopiu! Eu şi, vai, ce minune! Pe el, din care n-au rămas decât cuvintele soţiei lui!
*
Din loja regală, privesc Ateneul ca într-o icoană. Ce scenă ideală pentru spectacolul lumii! Şi ce spectacol! Divin!
Nu cred că voi înceta să repet: nu mă simt bătrân, dar simt îmbătrânirea. Ziua mea de naştere  nu are specială decât vecinătatea cu a lui Sergiu. Sunt berbec. Declar asta fără ruşine. Sunt obişnuit să merg mereu înainte. Nu mă gândesc că pierd şi la faptul că trebuie să lupt ca să câştig.
Nu ştiu cum am ajuns până aici. Nu ştiu ce mă aşteaptă. Nici nu vreau să ştiu. Mă las purtat de vânt şi murmur. Aparenta derivă a spiritului damnat, care îşi doreşte, mai mult decât orice, nemărginirea. Totul e fum. Care e focul? Speranţa!
Totuşi, eternă rămâne Memoria Trandafirului.

Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu